Lonely Soul

Capitolul 2-Noi personaje isi fac aparitia

Stateam intinsa in pat, privind tavanul. Mereu ma simteam bine cand faceam asta...ma relaxa. Ma durea capul...atmosfera era apasatoare. De obicei asta se intampla cand venea o noua familie de vampiri in oras...sper ca acestia sa fie mai pasnici ca ultimii. Nu vreau sa fiu nevoita sa omor alte creaturi ale noptii. Nu vreau sa imi patez mai mult mainile cu sange.

Tot stand si meditand, il vad pe Damon aplecandu-se asupra mea, spunand cu un ton indiferent:

-Daca mai stai mult intinsa in pat, vei intarzia la scoala!

-De cate ori ti-am spus sa pastrezi distanta? l-am intrebat, destul de deranjata.

Apoi, ridicandu-ma din pat incet si dandu-l la o parte, punandu-i mana pe piept, i-am spus:

-Stiu ca relatia noastra nu este una strict profesionala...este si una de prietenie, totodata, si sincer, as vrea sa ramana asa. Stiu ca exista posibilitatea ca tu sa si sentimente pentru mine, dar eu...pur si simplu, nu ti le impartasesc. Imi esti cel mai bun prieten, si nu vreau sa pierd dintr-un astfel de motiv pueril! am spus, avand un ton pe cat de calm posibil in acel moment, simtind cum doua lacrimi calde mi se preling pe obraji. Stiam ca-l fac sa sufere, dar pur si simplu...nu vroiam sa-si faca prea multe sperante. Imi era ca un frate...n-as fi suportat sa-l pierd. M-am uitat la el. Privea pe fereastra...avea un chip ganditor, dar totusi visator. Mi-as dori sa stiu la ce se gandeste...

-Vine mama ta! apoi se facu nevazut...dar totusi, stiam ca se afla langa mine, gata oricand sa-mi fie alaturi...

Cand intra mama, ma gasi treaza. M-am uitat la ea, dupa care incepu obisnuitul dialog dintre noi doua:

-Buna dimineata! i-am spus eu total dezinteresata, ca de obicei.

-Buna dimineata si tie...! spuse ea vesela, ca de obicei. Vad ca te-ai trezit devreme astazi...te procupa ceva? ma intreba mama, cu zambetul pe buze. E atmosfera, nu-i asa? apoi afisa o expresie preocupata.

-Da...se pare ca vom avea noi locuitori in oras...

-Ei bine, sa speram ca acestia vor mai pasnici ca ultimii! spuse mama, afisand acelasi zambet nevinovat.

-Bine zis...sa speram...am spus melancolic.

-Inca te mai simti vinovata, nu-i asa? Nu trebuie...ei nu s-au putut controla...erau un pericol; nu le-am fi putut permite sa traiasca...! spuse mama, de data asta cu un ton afectuos si plin de intelegere.

-Stiu...dar totusi...

-Oricum, acum trebuie sa te imbraci. Dupa ce termini, vino jos sa mananci! Trebuie sa mergi la scoala, la urma urmei! spuse ea, cu acelasi zambet al ei...

-Bine! Asteapta-ma! Vin imediat! am spus, complet dezinteresata.

Am deschis dulapul, uitandu-ma in gol. Imi aduceam aminte de ultimii vampiri veniti in oras. Pareau o familie destul de draguta si de normala: mama, tatal, si cei doi copii. La inceput, se hrabeau cu sangele animalelor sau mai mergeau si-si procurau pungi cu sange. Nu era niic neobisnuit...dar, intr-o seara, cand respectiva familie a fost invitata la masa de niste vecini, una din gazde s-a taiat putin la deget cand taia aperitivele...si atunci s-a produs nenorocirea: mirosul sangelui proaspat a fost prea puternic pentru ei. Au omorat familia gazda, si pe toti cei prezenti la masa. Au fost considerati pericol public, asa ca era de datoria noastra, a vanatorilor de vampiri, sa-i eliminam. Tata renuntase la a mai vana creaturi ale noptii, si cum eram singurul vanator din zona, eu am fost insarcinata cu aceasta misiune. Desi a trecut un an, inca nu-mi pot scoate din minte chipurile lor...vocile lor, cerand indurare si cerand ca macar copiii lor sa fie crutati. Cat de mult mi-as fi dorit...nu i-am putut cruta! A trebuit sa-i omor...asta...asta de dragul tuturor celor la care tin...