Lonely Soul

Capitolul 8-Ce s-a intamplat...?

M-am trezit. In fata mea, la o departare de vreo 2-3 metri, se afla un perete alb. Eram in camera mea. Dar cum am ajuns aici? Ce se intamplase? Nu-mi puteam aminti nimic... Dintr-o data, mintea mea a fost invadata de imagini: sange, Michael, ochi rosii, intuneric. M-am uitat la mana: era bandajata.

-Vad ca te-ai trezit! spuse o voce, care mi-era cunoscuta. Mi-am intors capul spre dreapta. L-am vazut pe Damon stand in picioare, in celalalt colt al camerei si avand o privire ce ma facea sa ma simt vinovata. Mi-am strans picioarele la piept, apoi i-am spus, simtind cum cateva lacrimi mi se preling pe fata:

-Imi pare rau...! si asta e tot ce-am putut spune. Apoi, cu un ton destul de mirat, Damon zise:

-Pentru ce iti pare rau? Nu tu esti de vina, ci eu! Eu ar fi trebuit sa-mi dau seama ca n-ai renunta la lupta atat de usor, fara sa ai un plan in minte! Cat de prost pot fi...! spuse, invinuindu-se pentru starea mea si incepand sa-si dea pumni in cap. Atunci, eu am sarit din pat, fiind satula vazandu-l cum se raneste singur, si l-am prins de mana.

-Damon, termina! Nu te mai invinui atata! Am fost nesabuita sa merg sa ma lupt in starea in care ma aflam... si apoi, amintindu-mi din nou acea scena, mi s-au inmuiat picioarele, prabusindu-ma. Din fericire, el era acolo, prinzandu-ma.

-Esti bine? ma intreba el, ingrijorat.

-Da...sunt bine! Totusi, trebuie sa-mi spui ce s-a intamplat dupa ce mi-am pierdut cunostiinta! i-am spus eu, cu un ton hotarat.

Chipul sau se intrista. Ooops...punct sensibil!

-Bine...dar iti voi spune totul pe scurt! Nu vreau sa-mi ceri detalii, ai inteles?

Am raspuns, dand din cap aprobator.

-Bine, fie, atunci... Mi-am dat seama ca ai fugit, pentru, vazand ca nu mai iesi de la baie, am ciocanit si n-am primit nici un raspuns. Atunci, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, asa ca am intrat. Cand am vazut geamul larg deschis, am inceput sa ma pocnesc. Intr-un final, mi-am dat seama ca doar pierdeam timp. In loc sa ma mai lovesc, am plecat in cautarea ta. Stiam ca esti la scoala, dar nu si unde. M-am uitat mai intai in subsol...nimic! Clasa-mai mult nimic! Apoi m-am gandit care ar putea fi un loc dramatic pentru o lupta... si mi-a venit in minte imaginea acoperisului! Cand am ajuns acolo, tu erai prabusita, fara prea mult sange ramas, iar nenorocitul ala de Michael se stergea la sange. Vroiam sa-l omor acolo, pe loc, dar... (si aici facu o mica pauza)

-Dar...?

-Dar mi-a spus ca inca traiesti si ca sa ma ocup de tine, ca dupa aceea o sa te ocupi tu de el!

-Aha...dar, cum m-am refacut atat de repede si...si cat timp am fost inconstienta?

-Cateva ore... Cat despre rani, am facut ceea ce trebuia sa fac in schimbul sufletului tau, nimic mai mult! spuse, incepand sa se relaxeze.

-Aha...multumesc! i-am spus, dupa care m-am uitat pe fereastra. Totusi, cat e ora? il intreb din nou pe Damon.

-Pai, dupa cum vezi, este sase jumatate! spuse aratand spre ceas.

-Aha...deci mai am timp pana sa ma pregatesc pentru scoala... am spus, in sopata, ca pentru mine.

-Era sa te loveasca fulgerul, aproape tot sangele ti-a fost supt de un vampir si era sa mori, iar tu tot la scoala te gandesti.

-Pai, va trebui sa dau cu ochii de Michael mai devreme sau mai tarziu, si poti fii sigur ca-mi va cere intalnirea aia; totusi, am pierdut! Trebuie sa-mi accept infrangerea cu demninate.

-Cathrie, nu incetezi niciodata sa ma uimesti...!

-Si nici nu am de gand! i-am raspuns, cu zambetul pe buze.

____________________________________________________________________________

Daca v-a placut, com si vot, va rog!!! :-*

PS:Imaginea il ilustreaza pe Michael. ;)