Lonely Soul

Capitolul 7-Lupta

Dupa ce am ajuns acasa, nu m-am mai putut gandi la nimic altceva decat  la poza aceea...ma bantuie. Dupa ce am luat masa cu parintii mei, m-am incuiat in camera, reluand tot ce se intamplase azi. Cand a venit timpul sa ma culc, n-am putut inchide un ochi. Stateam cu poza in maini si ma holbam la ea, de parca as fi asteptat sa-mi vorbeasca, sa-mi spuna ceva, sa-mi dea niste explicatii...

Am stat asa si am analizat poza pana dimineata...dar era inca prea devreme pentru a incepe sa ma pregatesc pentru scoala, asa ca m-am imbracat intr-un trening negru, pe care-l purtam de obicei la antrenamente. Mi-am luat sabia katana si-am iesit din castel...simteam nevoia sa tai ceva!

Am mers in padurea care inconjura castelul. Am inceput lovesc toti copacii care ma inconjurau. Stiam ca nu sunt ei de vina, dar pur si simplu, nu aveam nimic altceva pa care sa-mi descarc nervii. Ma voi revansa cumva fata de ei...candva.

Dupa putin, incepu sa cada picaturi de ploaie. Una...doua...trei...pana ce incepu o ploaie de-a dreptul toretiala. Erau lacrimi...pentru copacii omorati... Am privit in sus, spre nori. Picaturile de ploaie ma ajutau sa ma relaxez. Am inchis ochii...era mai bine asa.

In toata linistea ploii, o aud pe mama strigandu-ma, din pragul usii:

-Cathrine! Vino inauntru! O sa te imbolnavesti! Cathrine! Cathrine! tipa ea, parand disperata. Dar eu n-o auzeam...in acel moment, pe langa mine nu mai exista nimeni...doar eu si ploaia... Dintr-odata, cad intr-un intuneric total...o auzeam pe mama cum tipa, strgandu-ma pe nume. Cred ca...cred ca...lesinasem.

M-am trezit intinsa in pat, in camera mea. Eram imbracata in haine uscate. M-am uitat in jurul meu si-am vazut-o pa mama. Cand m-am ridicat, m-a cuprins strans in brate, plangand. De ce plangea? Ce se intamplase?

-Mama? De ce plangi? am intrebat-o ingrijorata.

-Cathrine...era sa te loveasca fulgerul! spuse mama, privindu-ma cu durere in ochi.

-Si...cum de nu m-a lovit?

-Nu stiu, Catrhine! Chiar nu stiu! Dar stiu ca a lovit chiar langa tine...

-Atata timp cat respiram si aveam puls, nu trebuia sa te sperii...

-Stiu, draga, dar sunt mama ta! Asta e treaba mea: sa ma sperii! spuse, incercand sa aiba un ton glumet.

-Bine...am inteles. Totusi, cat e ora? Trebuie sa ma pregatesc pentru scoala... si cand m-am ridicat, m-am prabusit.

-Cathrine, esti bine? Poti sa te ridic?

-Cred...cred ca da... si am incercat sa ma ridic, dar n-am putut.

-Cathrine, nu poti sa te duci asa la scoala. Azi vei sta acasa! spuse mama, aspru.

-Dar...nu pot! Trebuie...

-Tu nu poti sa mergi? Cum crezi ca te voi lasa? Acum, stai in pat, ca o fetita cuminte, asa cum te stiu eu pe tine, da?

-Da, mama... dupa care mi-am atintit privirea spre podea.

-Bine, ma bucur ca intelegi! Asteapta-ma putin, vin imediat cu micul de-jun, bine? intreba mama, afisand un mic zambet pe buze.              

Ma simteam ca o lasa care fuge, cautand scuze patetice, ramanand in pat. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce vor crede colegii, sau, si mai rau...Michael. Vroiam sa mor! Macar asa, as fi avut o scuza...! Mi-am strans piciorele aproape de piept, stand cu barbia sprijinita de genunchi. Ma simteam asa neajutorata...imi provocam sila! 

Ziua s-a scurs destul de repede, fara nici un eveniment memorabil. Din fericire, inspre pranz mi-am revenit, dar nu complet. Nu puteam merge fara sa ma tin de ceva, dar nu aveam de gand sa renunt la lupta!