Lonely Soul

Capitolul 3-Noi descoperiri

Alergam pe holurile scolii. Ma simtean inchisa...vroiam sa ies de acolo! Niciodata nu mai fusesem atat de nervoasa! Imi doream sa sparg ceva...sa distrug ceva!

Am trecut usor de paznici. Dupa ce-am iesit din curtea scolii, unul dintre cele mai monotone locuri existente, m-am dus in padurea din apropiere. Mereu imi placea sa ma pierd printre copaci cand eram nervoasa...si acest lucru ma linistea. Vroiam sa fiu singura...sa ma pot descarca in liniste...

Cand m-am asigurat ca eram destul de departe, astfel incat sa nu fiu vazuta sau auzita de cineva, am inceput sa lovesc primul copac care mi-a aparut in cale. Pana n-am luat scoart din locul in care loveam si pana mainile n-au inceput sa-mi sangereze, durandu-ma atat de tare, incat imi credeam membrele rupte. M-am departat putin de copac, dupa care m-am prabusit in genunchi pe pamantul rece, dar moale datorita ierbii. Priveam atat pamantul, cat si mainile-mi sangerande. Nu mai eram la fel de furioasa...dar inca imi doream sa rup gatul cuiva...!

M-am uitat prin jur...se pare ca Damon nu avusese curajul sa se face vazut, observand starea in care eram mai devreme si considerand probabil ca ar fi fost sinucidere curata sa apara in fata mea...nu-l invinui...la cum ma simteam, probabil ca as fi inceput sa-l bat si pe el...

-Apari...! am spus eu, cu cel mai calm tot posibil. M-am uitat in jurul meu...nimic. I-am spus: Poti sa vii...promit ca nu voi incepe sa ma descarc pe tine, dand cu tine de pamant! apoi am afisat un mic zambet. Cand mi-am ridicat privirea, el statea sprijinit de copacul pe care il ciopartisem cu doar cateva minute in urma. Se apleca spre mine si-si puse mana pe umarul meu, intrebandu-ma, destul de ingrijorat:

-Cathrine, esti bine? si spunand acestea, isi muta privirea la mainile mele care inca mai sangerau.

-Mda...sunt bine! Ma cam dor toate alea, dar da, sunt bine! i-am raspuns, dandu-i mana la o parte de pe umarul meu si afisand acelasi zambet ca prima data.

-Nu te-am mai vazut niciodata atat de furioasa...sigur esti bine? ma intreba Damon, mai ingrijorat ca prima data.

Dar eu deja nu-l mai auzeam...eram total absenta. Incepeam sa desenez cercuri imaginare prin aer cu degetul. M-am lasat pe spate si priveam norii, desenand in continuare cercuri imaginare. Dupa putin timp, am inceput sa rad ca o descreierata...pur si simplu, fara motiv... Simteam ca trebuie sa ma descarc cumva!

Radeam de minute bune deja, iar Damon parea ingrijorat de rasul meu isteric.

-Cathrine...de ce razi asa? spuse acesta, avand un glas retinut.

-Tocmai mi-am dat seama... am spus eu, euforica.

-Despre ce ti-ai dat seama? intrea el, curios.

-Tocmai mi-am dat seama ca...ca acel Michael e un MAAAAAAAAAARE PROOOOOOOOOOOOST! am zis eu cu un glas de copil, continuandu-mi dupa aceea rasul isteric.

-Cathrine...ma ingrijorezi! Nu cred ca esti deloc bine! si apoi veni spre mine, dorind sa ma ridice de pe pamant, dar i-am luat-o inainte, ridicandu-ma si raspunzandu-i:

-Doar crezi...? Ma rog, trebuie sa mergem la biblioteca...la arhiva, mai exact. Am de facut niste cercetari despre acest Michael Garrow...apoi mi-am indreptat privirea spre drumul pe care venisem, intorcandu-ma in oras. In spatele meu ramasese Damon, destul de socat de schimbarea mea brusca de comportament.

Cand am iesit din padure, m-am uitat putin spre curtea scolii. Nu era nimeni, semn ca toti erau la ore. Mi-am continuat drumul si-am intrat in cladirea impunatoare a bibliotecii. O cladire destul de veche, cu o varsta cuprinsa intre 200 si 300 de ani. Construita in stil neoclasic, biblioteca este considerata bijuteria arhitecturala a orasului. Din lipsa atat a fondurilor, cat si a spatiului, arhivele se afla la biblioteca, ceea ce este destul de avantajos pentru mine.

M-am dus la rafturile din spatele bibliotecii, acolo fiind tinute documentele ce puteau fi vazute de civili. Se pare ca inregistrarile din ultimii 500 de ani arata o data la 50-75 de ani tot apare cate o familie Garrow...si ce coincidenta! Fiecare familie avea un singur fiu, pe nume...Michael. Colegul meu de banca va avea cam multe de explicat... O...uite si o poza cu o clasa absolventa a scolii generale de acum 75 ani...si ce seamana baiatul din colt cu "adorabilul" meu coleg de banca...si mai are si acelasi nume...MAI SA FIE! Poza asta merita trasa la XEROX! Ce bine ca exista unul chiar aici la biblioteca... Cand i-o voi arata lui Michael, imi va trebui neaparat un aparat foto...va fi ceva ce va merita pastrat pentru totdeauna!

Gandindu-ma la toate acestea, imi scapa un mic suras. Dupa ce mi-am notat tot ceea ce aveam nevoie si am facut cateva copii XEROX, am iesit din biblioteca, indreptandu-ma spre casa.

-Si...cu lucrurile tale ce faci? Au ramas toate la scoala...spuse, destul de curios, Damon.

-Nu-ti fa griji...autobuzul trece mereu la intoarcere pe langa castel...o sa mi le aduca cineva, nu-ti fa griji. Si oricum, daca nu se va gasi nimeni sa le aduca, mai bine! Nu-mi mai car maine lucrurile dupa mine! am spus eu, destul de optimista.

Tot restul drumului fu destul de linistit, amandoi mergand tacuti. Am ajuns intr-o ora sau o ora jumatate de mers...destul de putin, daca stai sa te gandesti.

Nu era nimeni acasa...semn ca mama probabil era in oras, la cumparaturi. M-am dus la frigider si am luat o cutie cu suc, turnand putin intr-un pahat. Dupa ce am pus cutia inapoi in frigider, am inceput sa beau, indreptandu-ma spre camera mea. M-am intins in pat si-am adormit. Cand m-am trezit, soarele era acoperit de nori...urma o ploaie. M-am uitat la ceas. Se pare ca e timpul sa vina autobuzul. Am coborat in bucatarie...se pare ca mama inca nu se intorsese din oras.

Cand m-am uitat pe geam, autobuzul deja oprise. Cand m-am intors spre usa, cineva batu. M-am dus si cand am deschis:

-TU!?! C-c-ce cauti aici? l-am intrebat furioasa.

-Pai...vroiam sa-ti aduc lucrurile...ti le-ai lasat la scoala...si-mi intinse geanta. I-am luat-o, multumindu-i...oarecum:

-Aha...merci! Acum te rog sa pleci de pe proprietatea mea, inainte sa asmut cainii pe tine! i-am zis eu, amenintator. Si, cand am dat sa inchid usa, a pus picorul intre toc si usa, spunand:

-Stii, as vrea sa-mi cer scuze pentru scena de astazi...stii tu, de la scoala! a zis el, oarecum jenat.

-Aha...scuze acceptate! am zis eu, destul de rezervata. Totusi, voi avea sa te intreb cate ceva maine, la scoala. La revedere! si am inchis usa, inainte de a-l lasa sa isi ia si el la revedere, dar auzindu-l totusi spunand:

-Stii, azi Stephanie a vrut sa-ti ia locul, dar n-am lasat-o! Aaaa...Cu placere!

Cand m-am uitat pe fereastra, autobuzul plecase deja. Totul a decurs prea ciudat...adica, m-a ajutat chiar si dupa ce-l amenintasem...oare ce-o planui?

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Sper sa va placa si acest capitol si mi-as dori cat mai multe comentarii si voturi! Multumesc! :-*