Fosta iubită

II. O revedere cu trecutul

              Trecuse deja mai bine de o lună. Era sfârşitul lui aprile iar străzile din L.A. erau înconjurate de mireasma copacilor înfloriţi. Vremea se arată prielnică plimbarilor iar Helen visa la ziua mult aşteptată. Obişnuia să se plimbe zilnic cu Harry pe lângă copacii înmiresmați, dar observa că pe zi ce trece acesta era la fel de îngândurat. Părea că ea era singura nerăbdătoare să devină doamna Sinclair – McCarty. Fiind unicul copil, părinţii săi o rugaseră să îşi păstreze şi numele. Aceştia lociuiau în New York. Totuşi, aveau un imperiu de moştenit în urmă iar numele de Sinclair nu le convenea, aşa cum nici Harry nu le merita fiica. E adevărat că avusese grijă de ea când fusese bolnavă, dar nu era nimic mai mult decât un arivist inutil. Afacerile lui cu maşini nu erau foarte profitabile iar Helen era cea care aducea banii în casă.

              Aceştia aveau să vină pentru o scurtă vizită înainte de nuntă peste câteva săptămâni, dar fiindcă nu îşi puteau părăsi afacerile imobiliare foarte mult timp, nu aveau să stea mai mult de câteva zile. Următoare vizită avea să fie înaintea nunţii. Adevărul ascuns era că nu se împăcau cu ideea de a-l primi în familie pe Sinclair, un orfan fără o situaţie stabilă. Îl suportau doar de dragul fiicei lor pe care o iubeau ca pe ochii din cap.

           Într-una din zile, Harry se pregătea să plece de la debarcader, ca de obicei. Îşi încheiase livrările şi pusese noua comandă. Se arăta încântat că putea să o ia de la zero cu o afacere curată. Se retrăsese din afacerea cu C.  în urmă cu mai bine de un an. Cel puţin asta credea el. Odată intrat în lumea lor, nu se mai putea ieşi decât mort. Şi totuşi, motivul pentru care intrase fusese lipsa banilor. Toată viaţa sa fusese condus de motto-ul “Scopul scuză mijloacele”. Sub presupusa convingere că ceea ce face nu răneşte pe nimeni, acesta săvârşise mai multe lucruri care îi aduseseră numai dezamăgiri şi suferinţe. Banii îi erau necesari dacă dorea să înfăptuiască dorinţa părinţilor săi. Şi de asta se axase la început pe Helen. Apoi, făcuse din asta un scop. Avea şi el nevoie de Helen pentru a-şi găsi pacea şi aş-i ierta greşelile trecutului. Doar că fericirea lui avea să fie de scurtă durată.
                        
                                ***

            Aşteptând nerăbdătoare la aeroport, Hannah părea un simplu turist. O trăda bagajul mare şi voluminos, semn că şederea ei în Los Angeles avea să dureze un timp mai îndelungat. Era îmbrăcată lejer dar timpul era călduros şi înăbuşitoar. Curând, aceasta realiză că aștepta degeaba. Maşina care trebuia să o ia întârziase mai bine de jumătate de oră. Plictisită, aceasta observă că rămăsese fără baterie la telefon, deci fără nicio şansă de a lua legătura cu cineva. Venise tocmai dintr-un oraşel din Wisconsin iar agitația din marele oraş o obosea şi mai mult.

          Îşi luă cu greu bagajul şi se îndreptă spre ieşire. Soarele era puternic iar forfota care se întrevedea pe stradă o sufoca. O impresionă granditudinea oraşului şi fu complet absorbită de arhitectura metropolei. Paşii o purtată spre locuri necunoscute, uitând că nu cunoştea împrejurimile sau că are in bagaj mare după ea. Avu însă parte de o experienţă neobişnuită. O acostară doi bărbaţi evident beţi. Nu prea avea de ce să se teamă, doar era înconjurată de lume dar nimeni nu părea să se sesizeze. Unul dintre ei se aplecase spre ea astfel că tânără de 22 de ani îi trânti o palmă. Enervat la culme, beţivul începu să o scuture.

         — Te-aş ruga să îi dai drumul dacă nu doreşti probleme, se auzi glasul autoritar al unui bărbat.

            Cei doi beţivi plecară mormăind și clătinându-se. Lumea părea că era la fel de preocupată de ei înşişi neluând în seamă ceea ce tocmai se petrecuse. Hannah îl privi cu recunoştinţă pe cel care tocmai o salvase. Înghiţi un nod din gât când îi văzu ochii. Erau de cel mai frumos albastru pe care îl văzuse vreodată. Contrastul dintre părul sau negru ca abanosul şi ochii săi ca marea o lăsase mută. Privirea lui era electrizantă şi îi dădu fiori pe şira spinării. Reuşi să îngăime un mulţumesc tremurat. Bărbatul era sigur pe el. Părea în jur de 25-26 de ani şi era evident cu o stare materială bună. Era îmbrăcat ca dintr-o revistă de modă, fapt care îi atrase atenţia lui Hannah.

          — Văd că porţi ceva bagaj cu tine. Ai vrea să te duc undeva ?

          Întrebarea acestuia picase la ţanc. Hannah avea adresa dorită iar presimţirea că totuşi era un necunoscut nu o opri să se urce în Range Rover-ul străinului. Pe drum, acesta păruse binedispus astfel că între cei doi se putea observa clar o atracţie. Când Hannah îi spuse adresa unde trebuia să ajungă, bărbatul se schimbă la față, schimbare neobservată de Hannah, care era prea absorbită de el. Ajunsă totuşi în faţa casei, tânăra profită de ocazie şi îi strecură numărul ei de telefon în buzunarul jachetei. Bărbatul zâmbi cald, iar Hannah nu putu să nu roşească. Nu mai făcuse asta niciodată în viaţa ei.

           Urmări o vreme maşina care se îndepărta cu viteză şi brusc îşi aduse aminte. Uitase să îl întrebe cum îl cheamă. Fusese atât de absorbită de el încât nici numele nu îl putuse afla. Convinsă că nu mai putea face nimic de acum, Hannah se apropie de uşa mare din metal de la intrare. Observă grădina care era aranjată cu zeci de soiuri de flori şi liniştea din jur. Se afla în cartierul rezidenţial, departe de aglomeraţia urbană. Trase aer adânc în piept. Venirea ei avea un scop.

            Bătu slab de câteva ori la uşă dar nimeni nu răspunse. Mai bătu o dată, de astă dată mai puternic. Căldura şi statul în picioare o obosiseră. Se auzi un glas de bărbat dinăuntru.

          — Ai uitat cheia, Helen ?

          Când uşa în sfârşit se deschise, Hannah dădu ochii cu cel din dreptul ei nu putu să nu scoată un sunet de uimire. Era chiar Harry Sinclair. Chiar acel nenorocit.

        ------

        Iată că şi capitolul 2 a ajuns, mai greu. Zarurile au fost aruncate şi reîntâlnirea dintre Harry și Hannah a sosit în sfârşit.