Fosta iubită

XI. Rătăcire printre gânduri

Am aşteptat. Am aşteptat în faţa casei lui. Dar n-a ieşit. Inima mea spera ca el să iasă şi să îmi spună că tot ce a spus e o minciună. Că nu crede asta. Dar n-a mai venit.

Am înţeles multe în clipa aceea. Tot ce mai speram eu era un moment de rătăcire. Un moment de pierdere completă a simţurilor și de predare întunericului. El reprezenta întunericul pentru mine. El era demonul care retrezise simţăminte demult uitate. Urma să mă desprind de trecut. Urma să mă las găsită. Şi să îl uit.

Nu pot să spun că asta nu mă durea. Urma o săptămână cumplită. Nunta lor. Plecarea lui din viaţa mea pentru totdeauna. Dar, în acel loc şi în acel moment mi-am jurat că nu o să mai vărs nici măcar o lacrimă pentru el. Nu o să mă mai las distrusă de un om pentru care nu sunt decât o jucărie nefuncţională.

- La revedere, Harry ! Sper să fii fericit ! Am rostit printre dinţi privind obsesiv uşa.

Mi-am luat bagajul şi am pornit pe drumul care mă adusese aici în prima zi în care călcasem în New York. Totul era atât de ciudat. Înainte să vin aici totul îmi era necunoscut. Nu cunoşteam nici măcar mirosul copacilor înfloriţi de pe această stradă. Şi acum locul îmi pare nespus de familiar... şi de trist. Am recunoscut multe din locurile în care obişnuiam să însoţesc fericita pereche în căutarea lucrurilor pentru nuntă. Dar toate astea se sfârşiseră. Totul era aranjat la cel mai mic detaliu. Totul era perfect. În afară de mine. Eu eram singura imperfectă. Singura distrusă pentru totdeauna de un om nemilos şi cumplit care se juca cu sentimentele mele.

Am revăzut şi locul în care Chris mă ajutase şi unde îl întâlnisem pentru totdeauna. De ce nu putea Chris să îi ia locul lui Harry din inima mea ? De ce totul trebuie să fie aşa greu ? Am zâmbit. Cel mai trist zâmbet din viaţa mea. Dar trebuia să o fac. Acolo era Chris. Mă aştepta cu braţele deschise şi pline de iubire. Dar ceea ce iubea el era o iluzie. O variantă a mea mai puţin distrusă. Şi în acel moment am uitat de tot. Când m-a strâns în braţe am simţit că pot să fiu din nou fericită. Alături de el.

M-a sărutat pe creştet şi apoi mi-a luat bagajul. Nu am putut rosti nici măcar un cuvânt. Nu ştiam ce. Am ales să urc în maşină alaturi de el şi să nu mai întorc capul în urmă.

Ajunşi la el acasă, am despachetat şi Chris mi-a indicat camera de lângă a lui. Eram fericită că nu mă obligase să rămân alături de el. Chris este cea mai minunată persoană pe care am întâlnit-o în viaţa mea.

Am deschis uşa balconului şi am inspirat aerul cald de vară amestecat cu mirosul de levănţică. Nici măcar nu mă mai puteam bucura de asta eram pierdută. De accea când Chris a venit să mă întrebe de cameră am alergat în braţele lui. Şi m-am lăsat purtată de val. Aveam nevoie de iubire. Şi a lui era singura care mă înconjura. L-am observat destul de reticent dar nu s-a depărtat. M-a privit adânc în ochi dar nu a văzut tristeţea de după ei. Aşa că ceea ce a urmat nu m-a mai mirat. Aceea nu eram eu. Era doar nevoia mea disperată de iubire. Dar nu de a lui Chris.

***

Încetul cu încetul am descoperit în Chris acea persoană care ar fi putut să umple spaţiul gol lăsat de Harry din inima mea. Nemaiavându-l aprope, inima mea încerca să se reconstruiască alături de o persoană minunată. Singura bătaie de cap care mai exista era menajera lui Chris, Sara. Aceasta de purta foarte ciudat de la venirea mea aici. Era mereu îmbufnată şi cu nasul pe sus. Situaţia ciudată era atunci când era şi Chris în preajmă. Atunci era mereu veselă şi săritoare. Am decis să o ignor pentru că în câteva zile aveam să iau cea mai mare decizie a vieţii mele. Urma să rămân cu Chris după nuntă sau aveam să mă întorc în Wisconsin?

Viaţa e plină de decizii. Nu întotdeauna putem ştii care sunt bune şi care nu. Ne ascultăm instinctele şi sperăm că vom lua cea mai bună decizie. Eu nu am prea avut norocul ăsta. Harry mi-a pătruns în suflet într-un fel în care nu credeam că va fi vreodată posibil. Dar, acum, trebuie să aleg un alt drum. Să îl aleg pe Chris.

....

- Harry, ştii... nu am mai simţit pentru nimeni ceea ce simt pentru tine. Mâine urmează să devenim soţ şi soţie şi ştiu că va fi pentru totdeauna.

Helen afișă un zâmbet imens pe faţă. Ea nu avea deloc acele emoţii pe care le au unele mirese înainte de nuntă. Era 100% sigură de relaţia lor. Dar ceea ce nu ştia ea era că Harry era cel plin de îndoieli. După plecarea lui Hannah din casa lor, totul se schimbase. Aceeaşi monotonie se instalase, precum înainte de venirea ei. Abia acum realizase că Hannah îl schimbase. Şi că după ziua de mâine nu o va mai vedea niciodată. Niciodată. Un cuvânt greu pe care Harry nu îl realizase până acum.

Văzând că acesta nu schiţează vreo expresie, Helen fu convinsă că era doar un pic stresat din cauza detaliilor nunţii. Cât de puţin îl cunoştea... Nici măcar el nu se cunoştea aşa cum Hannah o făcea. Aşa că continuă cu ceea ce ştia ea mai bine.

- Nunta noastră va fi perfectă, tati ne-a pregătit o lună de miere perfectă în Caraibe, îţi dai seama... în Caraibe. Nu cred că există ceva mai frumos şi prefect. Tu, eu şi marea...

Dar Harry nu o mai asculta. Încetul cu încetul el ştia că asta e o greşeală. Nu Helen era femeia vieţii sale. Nu meritau toţi banii din lume dacă trebuia să o asculte zilnic cum se încăpăţâna să se creadă deasupra tuturor. Pur şi simplu nu merita. Ce să facă ? Singura soluţie stătea în cineva. În cineva cunoscut. Şi nu, nu era Hannah.