Însă, ce avea să vedem acolo nu avea să îmi placă prea mult. L-au internat pe Vlad la secţia de urgenţă. Pe la 7, când am ajuns noi, era deja în sala de operaţie. Stăteam pe o bancă lipită de un perete, şi priveam în gol. Ionuţ mă ţinea strâns de mână, şi mă mângâia pe creştet. Plângeam. Pe parcursul operaţiei, am stat cu ochii închişi şi mi-am amintit fiecare clipă petrecută cu Vlad. Era un băiatbun. Şi pentru o secundă, am simţit că îl iubesc iar. Mă îndoiam de ce simţeam pentru Ionuţ, şi de ce avea să se întâmple după toate acestea. Îmi era frică, pentru ei. Amândoi. Nu aveau nici o vină. Vlad aproape şi-a riscat toată viaţa pentru mine ( asta dacă supravieţuia cu bine operaţiei ). Ce tot spun?! Evident că va supravieţui ! Am deschis ochii. Abia puteam distinge podeaua, din cauza lacrimilor. Mi-am şters pânza densă de apă de pe gene, şi am privit în jur. Ionuţ se plimba de colo-colo şi citea afişe expuse pe diverse panouri. Era plictisit. Era de înţeles. Bietul de el, în ce l-am băgat. Şi bieţii lui părinţi, cine ştie ce-or face acum?
- Ionuţ !
- Te-ai trezit în sfârşit, a zis zâmbind.
- Cât e ora?
- 10.
- Ceeeeee???
- Vlad e bine. L-au scos din operaţie acum o jumătate de oră. Am aşteptat să te trezeşti, ca să-ţi spun asta. Eu am intrat să-l văd. Poţi şi tu să intri la el.
- Şi ai aşteptat să mă trezesc eu din somnul meu prelung ca să-mi spui asta?! - l-am privit nervoasă -
- Uhm.. ăăăă.. cred căăă...mm...*îşi scărpina ceafa*
Zâmbeam chinuit.
- Unde e?
- Ia-o înainte, ultimul salon, mi-a răspuns arătând cu degetul înainte.
Am alergat direct la el.
- Vlad..
- Rază de soare ! Văd că te-ai trezit, a zis zâmbind cu toată gura.
- Heeii, văd că te simţi mai bine.
- Am renăscut !
- Mă bucur să aud asta..
- Hei..hei hei stai ! Ce faci iar te smiorcăi? BĂ , nu am murit !
- Da..dar...- eram confuză şi nu ştiam cum să mă opresc din plâns -
- Dar ce? Alooo, pământul către Rebe! Sunt întreg ! Ia vezi poate te şi bat dacă te mai boceşti mult lângă mine !
- ...
- Mă faci să simt că am murit şi aud cum mă jeleşti .
*Râdeam şi plângeam în acelaşi timp*
- Nu am mai văzut aşa ceva, a spus râzând şi el.
Brusc, am simţit nevoia să-l iau în braţe. Şi aşa am şi făcut. Mi-a mângâiat părul, apoi mi-a şoptit :
- Fata lu' tata, fată.. ai să mă ierţi vreodată că te-am trădat?
- Să nu-ţi faci probleme, am să te iert. Dar nu am să pot uita.
- E bine şi aşa. Am să am grijă de tine şi blonduţ ca să nu mai păţiţi nimic după asta, ca un tată bun ce sunt. Şi un tată tâmpit ce am fost, zicea zâmbind.
- Hai mai taci.
- Ok, tac..
- ... * stăteam cu capul pe pieptul lui, şi m-a străfulgerat apoi un gând: LIDIA *
- Unde e Lidia?
- ...
