- ... cred că a .. plecat acasă ? Ce te panichezi aşa??
Am pus mâna pe telefon şi am apelat-o. Nu răspundea. Am ieşit din salon lăsându-l în urmă pe Vlad, care a strigat : unde naiba te duci? -
- Ionuţ, ştii cumva ceva de Lidia?
- Uh, chiar păi.. am .. nu.. - era drăguţ bâlbâitul lui, mă făcea să zâmbesc - ah da! cred că e acasă. Am văzut-o ieşind. Chiar mi-a zâmbit .
- Ţi-a zâmbit ?!
- Uh, da..
- Încearcă să o suni. Mie nu îmi răspunde.
Ionuţ a apelat-o şi, uimitor, a răspuns.
- Hei, Lidia. Sunt, Ionuţ. Umm, ştii, te-a sunat şi Rebecca. Nu i-ai răspuns...Nu mai ai numărul ei? Cum aşa?! Oh.. înţeleg. Defecţiune auzi, Rebecca - a zis către mine - Da păi şi, totuşi trebuia să îi răspunzi. Nu răspunzi la numere pe care nu le ai în listă, ok înţeleg. - gesticulam că vreau să vorbesc cu ea - Hei, Lidia uite Rebecca vrea să-ţi vorbească. Nu? Păi de ce nu? - nu am mai rezistat şi i-am smuls telefonul din mână lui Ionuţ, însă când am rostit un *LIDIA!* nervos, a închis -
- A .. închis..
- Poftim??
- Ce-ai auzit.
- Ce e cu ea?
- Mi-ar place şi mie să ştiu ce-i cu ea..
- Hai până la ea.
- Nu. Mă duc doar eu.
- Da' eu ce am râie?
- Nu e vorba de asta. Doar că..
- Aha, eşti geloasă !
- Da, fix! Uite vezi tremur de atâta gelozie ! i-am zis mimând un tremurat patetic.
A râs sec, după care m-a sărutat. Din salon, Vlad a văzut scena şi imediat a ţipat: MEDIIIIC ! Ne-am speriat, şi eu şi Ionuţ, şi am intrat de urgenţă în salon.
- Vlad, eşti ok??
Atunci a intrat şi doctorul, iar chiar atunci Ionuţ s-a îndreptat către el. Vroia să îl ajute. Însă acesta (Vlad) a tras de perfuzia lui aruncândui-o în mână. A făcut-o intenţionat cât eu nu mă uitam, însă când Ionuţ mi-a spus, l-am crezut pe cuvânt. Vlad e cel mai pervers şi mincinos om din lume. Ar înşela şi pentru o simplă halbă de bere. Când mi-am ridicat atunci privirea din pământ, am fost foarte nervoasă, eram în stare să-l iau pe Ionuţ şi să-l izbesc de toţi pereţii. Însă doctorii l-au calmat imediat. Nu păţise absolut nimic. L-am luat de mână, şi l-am strâns apoi în braţe.
- Credeam că am să mor.. a zis şoptit.
- Stai calm frate, nu te poţi sinucide atât de uşor, a îngăimat Ionuţ.
- Să nu crezi că nu te aud, Ionuţ ! am spus.
- Da, bine, a răspuns ieşind din încăpere.
Am rămas pentru câteva minute cu Vlad, apoi am plecat. Să nu mai spun că înainte să plec m-a tras către el şi m-a sărutat scurt. Ionuţ era în afara spitalului, nervos. Cerul era senin, însă era frig din cauza ploii reci de dimineaţă.
- Ce-a fost în capul tău??! am strigat nervoasă.
- Nu eu am tras de perfuzie, Rebecca !
- Oh, şi eu să te cred ?! ( ei bine, nu l-am crezut din prima chiar )
- Mă, mă crezi chiar tâmpit?! Oi fi eu nebun, dar nu sunt şi bolnav psihic. Ce crezi că am motive să ucid?! Mai ales pe Vlad? Doamne, ok. Dacă tu aşa crezi, atunci e treaba ta, a spus făcând câţiva paşi.
Nu l-am lăsat să se îndepărteze..
