Perspectiva Rebeccăi.
* Nu mai ştiam , simţeam, vedeam nimic. Eram pierdută în amintiri şi vise şi toootal ameţită. Nu conştientizam ce se petrecea. Simţeam doar nişte îmbrânceli, şi auzeam doar nişte uşi trântite. Aş fi vrut să deschid ochii, dar nu puteam. Da, aveam o cădere de calciu. După lungi minute în care mi-au zvâcnit efectiv tâmplele, am simţit cum mă cuprinde un somn ispititor şi moleşit. Aşa că m-am lăsat în voia lui.
După câteva ore bune, m-am trezit în acelaşi pat când mă "salvase" Vlad noaptea de pe străzi. Dar, spre deosebire de data trecută, simţeam cum capul mai avea puţin şi îmi exploda. Simţeam un miros de alcool medicinal groaznic ceea ce mi-a amintit de perioada când am stat în spital cu bunica, fiindcă ai mei erau în străinătate şi nu avea cine să aibă grijă de ea. Am încercat să mă ridic, să fac vreo câţiva paşi, dar m-am prăbuşit instant. Am început să plâng isteric, speriată .
- Rebecca, ce naiba faci pe jos? Te-am lăsat în pat , nu pe jos. Te comporţi ca un bebeluş !
- Du-te dracului de tâmpit ! Ţi-am zis să mă laşi în pace, ce e cu tine? De ce m-ai adus iar aici ?? NU ÎNŢELEGI că între noi nu mai poate fi nimic, nici măcar prietenie! Ce vrei de la mine? Spune , vrei să mă omori ? Dacă vrei să mă omori fă-o acum şi termin-o naibii ! Nu mai vreau să te văd, eşti un montru ! TE URĂSC ! Lasă-mă să ies de aici !!!!
- Uăăăăăuuuuu, uşureeeeeeeeeeel agitat-o care eşti ! De ce te pripeşti aşa ? Nu mă mai vrei ? Iubito, eşti a mea ai uitat? Fac ce vreau cu tine chiar dacă tu nu vrei, puişor, şi m-a privit într-un mod care m-a dezgustat.
L-am fixat cu privirea ca o psihopată. Părul îmi era încâlcit. Plângeam din ce în ce mai tare până când am izbucnit, şi am început să-l lovesc cu pumnii şi picioarele. A încercat să pară tandru mângâindu-mi talia, dar mă simţeam din ce în ce mai scârbită, aşa că l-am izbit de perete şi am deschis uşa. Am luat-o pe un hol mic până am ajuns la uşa de la intrare, care bineînţeles era închisă.
- Unde crezi că fugi ? m-a întrebat încercând să mă sărute.
- Nici.. să .. nu te gândeşti, am zis printre lacrimi.
- Dar de ce plângi, îngeraş ? Nu mă mai iubeşti?
- Să iubesc unul ca tine? Prefer să mă străpungă o mie de gloanţe decât să mai suport minciunile tale !
- Hei, hei. Ai grijă cum vorbeşti. Ştii doar că eşti totul pentru mine .
- Ohooo, aşa sunt eu totul pentru tine Romeo? Sau ar trebui să zic.. obsedatule?
- Domnişoara, eu te-am luat cu frumuşelul. Vreau doar să ne împăcăm şi totul se rezolvă. Dar dacă nu vrei, atunci ...
- HAHA ! Atunci ce? Mă ţii închisă aici ?
- Poate.. asta dacă nu ajungem la un acord comun, iubito.
- Nu-mi zi tu mie iubito.
- Îţi zic cum vreau.
- Hai nu zău, cine te crezi, scârbă ?
- Alooo, nu sunt nici o scârbă. Sunt dragostea vieţii tale. Când te certai cu mă-ta la telefon, cu cine îţi alinai suferinţa? Cu sor'ta ? Nu prea cred. Patul ăsta era căsuţa ta la nevoie. Şi a început să fredoneze : * Pătuţul noostruuu, cuibuşor de nebuniiii, te aşteeaptăă ca să viii .... * .
Am tăcut . Şiroaie de lacrimi mi se prelingeau pe obraji. Simţeam cum câte o parte din mine se desprindea cu fiecare lacrimă.. Vlad a plecat să fumeze. M-am dus în dormitorul său să meditez la viaţa mea ce avea să urmeze. Mi-am imaginat cum avea să sfârşesc violată, ori tăiată în bucăţele, ori aveam să mă sugrum cu elasticul de păr. Prima idee care mi-a venit în cap era să-l sun pe Ionuţ. Am căutat orice telefon prin casă, inclusiv al meu, dar nu am găsit absolut nimic, evident. Plângeam fără să mă pot opri. Simţeam cum înnebunesc. Mă simţeam ca într-un cavou, moartă, fără scăpare. Peste jumătate de oră, Vlad a intrat în casă, beat. A venit în cameră şi.. a început calvarul. Şi-a dat jos tricoul, şi a făcut ce mă aşteptam să facă : a încercat să mă violeze. Numai că, suprinzătoare fiind agilitatea mea de a mă urca pe pereţi, am făcut un salt şi m-am prins de lustră, am rupt-o, şi curentul s-a întrerupt. Profitând de întuneric, l-am făcut să creadă că îi făceam jocul, că cedasem.
- Vlad, de ce sunt eu proastă şi nu te las să faci ce vrei? În fond, nu avem nici unul de pierdut.
- Uăăh păi? Nu te mai zbate atât şi treci în pat, că nu am chef să fug după tine. Ai distrus inst...
- Şşşşşuuş. Prea multe cuvinte .
Şi i-am căutat nebuneşte buzele prin întruneric. Într-un final, am sfârşit în pat, cu el adormit. Dormea atât de profund, încât sforăia de se cutremura patul. Am început să pipăi patul în căutarea hainelor lui, şi desigur, a telefonului meu. Slavă Domnului, era în buzunarul de la pantalonii lui. Am tastat repede un mesaj de disperare către Ionuţ, cu ultimele surse de energie pe care le mai avea telefonul. Însă, idioată fiind, l-am scăpat şi i s-a crăpat ecranul, imediat ce am apăsat *Send*. Am început să plâng silenţios de disperare rugându-mă în sinea mea ca mesajul să se fi trimis. Eram pierdută.. Când însă, am zărit un cuţit pe masă. Trezită parcă din agonie, am alcătuit un plan. Aveam să-l fac pe Vlad să se înjunghie oarecum, singur. L-am împins pe o parte, cu faţa către fereastră, şi am aşezat cuţitul la spatele lui, înclinat către dânsul. La 6 dimineaţa s-a trezit. Dar din nefericire, nu s-a întors pe spate. S-a ridicat şi s-a dus la baie. Speriată, am ascuns cuţitul sub mine, apoi l-am aruncat sub pat. La 7 fix a ieşit din casă, fără să observe lipsa telefonului meu. La 8, când eram singură, a sunat cineva la uşă. Crezând că e vreun vecin, am fugit către uşă să deschid. *Ce uşă tâmpită ! Nu are vizor..*
