De dragul tău... (I) (finalizată)

5. Florile

    - Hai, Mară, că ne prind zorii tot dereticând! Zorește, fată, că ne facem de rușine față de neamul lui Grigore! spune cu năduf mama, tot înfoind pernele și atuncându-le peste un țol curat, întins pe iarbă.

-Dar mă grăbesc, mamă, cât pot...

-Eu mă duc să verific mălaiul. Tu așează în sala mare covorul ăla bun și pune pe masă foaia aia albă de pânză cu fire albastre pe margine... Mară, nu sta!

-Fug în sală, zbor cu covorul, ...

       Nu știu de ce atâta zor pe mama. Pe nea Grigore Pascaru l-au mai primit în casă și altă dată. Și nu s-au sfiit când perdelele nu erau atunci puse la geamuri și nici că pe masă nu era întinsă pânză albă și curată. Știu că acum mama este gazdă pentru pețitori, dar prea ne dăm peste cap cu treburile.

      L-am chemat pe Ion să așternem covorul și am întins fața de masă cu fir albastru. Am verificat perdelele dacă erau prinse bine, m-am uitat la pereți în colțuri după fire de păianjen, am pus pernele pe pat și am aranjat scaunele în jurul mesei. Gata! Ba nu-i gata... Ies din sală și intru iară. Se simte că-i curat dar mi-aș fi dorit să miroase a altceva... a flori!

      Ies în grabă din casă și merg la mama.

-Știi ce mai trebuie în sală? întreb eu.

-Toacă bine carnea, Marie, că în grija zăludei ăsteia nu mai apucăm să terminăm nici luni seara... Ce mai vrei, Mară? Ai pus ce ți-am zis?

-Am pus. Mai trebuie flori, mamă, că nu-i de-ajuns busuiocul de la icoană. N-ar fi bine să miroase a flori în sală? întreb eu.

Zi da! Zi da! Vreau să ies din frământarea asta!

-Du-te, dar să vii repede că ai de primenit hainele tale de duminică și nu mai știu acuma ce ... Ai venit?

Am ieșit în grabă din bucătărie și-am luat-o prin spatele casei, am dat o scândură la o parte și am trecut prin gard, am tăiat drept grădina mătușii Ana și am nimerit pe valea care duce la râu.

Câte flori!... Garofițe zimțate și albăstrele desfăcute în lumina soarelui, toporași mărunți și păpădii abia mijite, salvie parfumată și bunghișori pitiți prin iarbă... Am de unde să fac un buchet mare cu de toate și să le pun în apă rece, dar trebuie să iau mai multă salvie să dea parfum sălii..

Culeg florile cu drag, că toate-s frumoase și eu mă simt așa de emoționată când le adun. "Toporaș, să-mi dai noroc! Garofiță cu rochită, să-mi dai ...să faci să....".

Ridic ochii din pământ pentru că aud zgomot la râu. Mă îndrept spre apă și văd un cal care se adapă, dar e singur și nu-i legat. A cui o fi? Să lase așa, liber, un roib... nu-i a bună!...

-Tragi cu ochiul, piticanie? aud în ureche.

Mă întorc și dau de ...El!  Este așa de aproape că mi se prelig pe cămașă picături de apă.Apă? De unde? Ridic privirea spre el și îmi dau seama că mai bine fugeam. Ochii cenușii mă fixează cu lăcomie și coboară spre pieptul meu, care sălta din cauza respirașiei mele grăbite...La ce se uită? Doamne! Cămașa mi se lipise de sâni, udă și acum transparentă. Făcuse baie? Are părul ud și adunat în șuvițe rebele. E frumos...Mi s-a uscat gura și-mi trec limba peste buza de jos să...

-Ai văzut ceva să-ți placă? îl aud parcă mai aproape.

-Am văzut și am luat... mă aud spunând.

Eu am spus asta? Sunt toantă? El s-a referit...Mă mișc un pas înapoi și-mi dau seama că mi-e frig. Sânii mei se vedeau prin cămașă și, departe acum de căldura corpului lui, nu mă simțeam bine. Am ridicat buchetul la piept, măcar așa mă feream de rușine.