De dragul tău... (I) (finalizată)

24. Cota

    -Să-i bată Dumnezeu, de hoți! Vin și strâng cota direct de pe câmp... Nu mai așteaptă să ia omul partea lui și-apoi să dea la stat ce trebuie, zise o femeie cu fața brăzdată de riduri.

-S-au păcălit anii trecuți, că omul ascundea din recoltă și zicea c-a strâns mai puțin..., șopti din dreapta mea un bărbat către altul, mai retras.

-Hai, hai, nu mai stați să vă uitați! Treceți și adunați cotele întâi și-apoi să vă rămână vouă restul! strigă la oameni un bărbat cu bască și cămașă îngălbenită de praf și transpirație.

Lotul nostru era la marginea parcelei lui tata Costache. Ieri despănușasem cu tata și Mara grămezi întregi de știuleți de porumb, adunasem cocenii, îi legasem cu sfoară și-i stivuiserăm. Curând remorcile ajungeau și la lotul meu. La tata Grigore nu terminasem de strâns și bine am făcut!

Am alergat printre buruienile înalte și uscate dintre loturi și-am intrat în lanul de porumb. Mă uitam după cei care încărcau coșercile cu știuleți și le vărsau cu rapiditate în remorcă. Erau prea ocupați cu treaba și nu m-au băgat în seamă. M-am furișat pe lângă o stivă de coceni și m-am întins după un sac dintre cei care-i lăsasem pe câmp pentru cărat acasă.

Din depărtare se auzeau comentariile oamenilor și înjurăturile muncitorilor care încărcau remorcile. Cu urechea atent la toate câte se petreceau acolo, trăgeam știulete după știulete din grămadă și-l puneam în sac. Pe jumătate când a fost gata m-am tras lipit de pământ, îndărăt după stivă, și-am golit sacul întro groapă surpată, lărgită de cârtițe. Am acoperit știuleții cu pământ și m-am întors după altă încărcătură.

-Nu aveți inimă? aud cum țipă o femeie cu copilul în brațe.

-Tacă-ți gura, femeie, nu stârni lumea că nu știi cât de tare este dosul palmei mele! o avertiză omul cu bască.

Lumea vocifera, se adunase în jurul remorcii și tot îi blestema pe muncitori. Unii bărbați au sărit să tragă de sacii plini cu toată munca lor, dar erau împinși, să se dea la o parte, amenințați c-o să fie omorâți în bătaie.

Curând ascunsesem deja în gropi vreo cinci încărcături și mi-era necaz că nu mai aveam unde să mai duc știuleții. Pe lotul nostru încă nu ajunsese lumea să vadă cum ne iau cota cu japca. O speranță aveam la Dumnezeu: să-mi ajute să trec peste ziua de azi cu bine și să-mi rămână știuleții ascunși. Nu aveam să mă împotrivesc.. mi-era teamă când le vedeam pistoalele de la cingătoare. Ba unii purtau cuțite și sule și le tot vânturau prin fața oamenilor ca să-i sperie.

Războiul devenise acum în mintea mea un conflict în care cel puțin aveam arme și ne puteam apăra sau puteam ataca. Aici, pe câmp, lucrurile nu erau deloc în egalitate. Ce să faci cu mâinile goale în fața unor bandiți păziți de câțiva militari cu puști, cum să te aperi când ei îți fură aproape toată recolta și nu te lasă nici cu sămânța pentru însămânțarea de la anul?

Aveau să ajungă în scurt timp și la loturile noastre, așa că m-am apropiat de mulțime, am tras deoparte un copil cu fața murdară de praf și de plâns și l-am întrebat:

-A cui ești tu, țâcă?

-A lui Mihu din deal, zise tare și sigur copilul, semn că fusese des întrebat asta și știa răspunsul.

-Știi unde stă Costache Duman?

-Cum nu? La două case după fântână.

Gândindu-mă la cuvintele copilului îmi dădeam seama cum apa devenise reper pentru multe în sat. Acum era semn de orientare și pentru casa părinților Marei.