De dragul tău... (I) (finalizată)

25. Nene, o iubești?

-Ți-am zis, Mară, că m-am înscris deja la şcoală. Am dat proba la profesională şi m-au primit. O să plec duminică la internat, dar n-am costum şi o haină mai ca lumea. Nu pot să apar aşa, ca un sărăntoc, că n-o să vrea nimeni să vorbească ceva cu mine.
-Adică vrei bani ca să pleci, spun cu părere de rău.
-Mară, am mai vorbit despre asta. Aici aş fi o povară. La Brașov aş putea să mă vindec, să ajung cineva, să-mi fac un rost...
-Aici ne ai pe noi...
-Vă am oriunde pe voi, în inimă şi-n gând, spuse Ion. Dar departe de locul ăsta voi putea să-mi pun mintea la contribuție. Mara, uite cum mă mișc! Ce să fac eu aici sau pe câmp?
-Merg să-i spun lui Victor că trebuie să pleci şi ai nevoie de banii de pe salbă.
-Aş fi vorbit eu cu el ...
-Vorbesc eu, frate!
Abia când am ajuns acasă şi l-am zărit pe Victor la grajd țesălând calul mi-am dat seama că doar noi am mai rămas să-i ajutăm pe-ai noștri, oricât de mult am fi dorit şi noi să plecăm din sat.
-Nevasta mea-i cam gânditoare... Ce-o frământă? îl aud pe Victor de după cal.
-Vin de - acasă. Am vorbit cu Ion şi are nevoie de bani, spun scurt ce mă chinuie.
-I-am promis că-l ajut şi ştii că mă țin de cuvânt. Doar că altceva te macină, aşa îmi pare...
-Mă gândeam la noi. Nu mai avem cum să scăpăm de chinul muncii la câmp. Cotele sunt din ce în ce mai mari, aproape că nu ne mai rămâne nimic pentru noi. Grâne nu ne-au mai rămas nici pentru însămânțarea de primăvară...
-La ce te gândeşti? Ce-ai fi vrut?
-Aş fi vrut să plecăm la oraş, să fim muncitori şi să avem o meserie... Aşa cum vrea Ion.
-Ion nu are de ales. Noi, însă, avem o responsabilitate față de părinții noștri şi față de pruncul de-ici, spuse Victor punându-mi mână pe pântec.
-Dar o să ne-aştepte vremuri grele...
-De asta trebuie să rămânem. Ai noștri n-ar pleca din sat, că pământul este viața lor, iar noi n-am putea trăi în tihnă de grija lor.
-Măcar Ion să plece ...
-Ion o să aibă azi banii. De câte ori am fost la oraş am vândut câte un galben pe la diverși negustori şi bijutieri. Am ascuns banii în pământ, chiar lângă grajd.
-Cu banii ăştia am cumpăra destul să ne-ajungă pentru iarnă, spun eu cu lacrimi în ochi.
I-am simțit îmbrățişarea, dar sufletul meu era greu şi dureros. Scăpare nu mai aveam ... Nu-mi doream să văd cum se stinge iubirea noastră din cauza greutăților prin care aveam să trecem.
-Am promis băiatului ajutorul meu și nu-mi pot lua vorba înapoi. Chiar acum merg să-i duc banii.
N-a trecut mult, poate doar un ceas, şi în curte au intrat niște bărbați cu fețele aprige, purtând pistoale la brâu.
-Unde-s bărbații din familie? mi-a strigat unul.
-Ce-i cu atâția tovarăși în curtea mea? a întrebat tata Grigore din prag.
-Pascaru Grigore, am primit reclamație că ai un băiat care-a fost pe front, a zis unul cu un caiet în mână şi niște ochelari cu rame groase mascându-i privirea.
-Da, am un băiat, încuviință tata Grigore.
-A stat într-o şatră până de curând, continuă bărbatul , parcă doar cercetând dacă spusele lui erau adevărate.
-A stat într-o şatră pentru că a uitat cu totul de noi, şi-a pierdut mințile pe front, bietul de el, spuse tata Grigore.
-Atât de mult încât n-a venit la primărie să declare că-i viu? Cum vine asta? Trăim fără grijă dar în acte suntem morți? mai spuse bărbatul cu ochelari.
-Ei, o să vină şi la primărie, dar a avut grijă mea până acum...
-Uite ce este, tovarășe Pascaru. Băiatul tău a cam călcat strâmb încă de când s-a întors în sat: țigan fiind a câștigat bani din furat, aşa cum făceau cei din şatră, acum e mort în acte dar lumea se jură că-i viu și se plimbă prin sat cu nevasta, ca la început. Pensie de văduvă de război a primit fata în continuare, nu-i aşa? zise bărbatul arătând cu capul spre mine.
-O să vină la primărie, tovarășe, o să rezolve el, că nu-i băiat rău...
Dar nu mai apucă tata Grigore să termine, că doi bărbați au intrat în casa mare, alți oameni l-au dat pe tata la o parte şi-au început să scoată pe uşă şi ferestre țoale, haine şi cărți.
-Ce căutați? întrebă mama Vera , ieşind din bucătărie cu spălătorul în mână. Doamne, Grigore, uite cum scoate zestrea Marei!
-E fata matale? întrebă un mustăcios roşcat, cu perciuni ondulați.
-E nora noastră, zise mama Vera, prinzându-mă de mână.
-Atunci vine cu noi să dea o declarație că nu mai trebuie să primească pensia. Ştii să scrii? mă întreabă roşcatul.
-Ştiu, spun uitându-mă drept în ochii lui verzi cu fire aurii spre centru.
Bărbatul se încruntă puțin, ca şi când asta nu-i convenea. Îmi făcu semn din ochi să vin după el și mă întorc iute spre mama Vera:
-Victor este la frate-meu acasă. Trebuie să ştie unde sunt...
-N-ai grijă, Mară, că vine după tine să te ia de-acolo.
-N-am găsit nimic, spuse un om care-a ieşit din casa mare cu fața înfocată de efort.
-Nici eu n-am găsit nimic, completă raportul altul din grajd.
-Dar ce-ați căutat? întrebă tata Grigore.
-Aur, nene, că doar n-a stat țiganul să cânte la lună cu limba-n gură! spuse omul cu caietul.
-Ce aur? întrebă mama Vera cu ochii când la mine, când la tata.
-Am primit informații că băiatul vostru a adunat aur de la țigani şi nu l-a declarat! continuă el.
-Doamne, Grigore, cum să aibă aur? Păi ne-am mai strânge atâta cu toate, ca să ne-ajungă pân' la primăvară?
-Cine v-a zis c-avem aur? Chiar credeți pe oricine? se enervă tata Grigore.
-Hai! mă prinse de braț roşcatul. Vii cu noi să spui că ți-a venit bărbatul acasă, hai!
M-a urcat într-o maşină lată, fără nimic deasupra. De-o parte stătea omul cu caietul, în fața volanului şi la dreapta mea s-a băgat în mine, lipindu-mă de primul, roşcatul cu perciuni mari.
-Te cam înghesuim, fătucă, dar vezi că nu-i loc. Da' nu mă supăr să-mi stai în brațe ca să nu-mi amorțească picioarele.
Nu spun nimic şi privesc în față, sperând c-o să tacă dacă nu-l bag în seamă.
-Nu vrei în brațe? însistă roşcatul.
-Stai cu mâinile acasă, omule, că nu-s singură pe lume şi te-i face de ruşine! zic spre roscovan încet.
-Miroşi aşa de bine, femeie, că nu-mi pot lua mână de pe tine...
L-am simțit cum mi-a mirosit părul și strânsoarea brațului s-a întețit.
-Dar pot să închid ochii şi să nu mai dai declarația, îmi şopti gâdilându-mi obrazul cu respirația lui, dacă mă faci fericit.
M-am crispat toată auzindu-i vorbele. Cum fericit? Ce curaj şi neobrăzare avea omul ăsta, deşi ştia că-s măritată! Doar de n-ar afla Victor, că omul ăsta nu mai apucă ziua de mâine, dar nici bărbatul meu n-ar mai fi liber. Speram să se termine mai repede semnarea actelor şi să mă lase să plec.
La primărie omul cu caietul m-a dus într-o cămăruță curată, care dădea cu fereastra în drum.
-Uite hârtie şi stilou... Scrie! dictă bărbatul, aşezându-şi haina pe speteaza scaunului. ,,Subsemnatul ... şi-ți scrii numele... declar că renunț la pensia de văduvă de război deoarece omul meu... şi-i scrii numele omului tău... s-a întors viu de pe front. Mă oblig să plătesc toți banii pe care i-am primit până acum". Semnează!
-Domnule, încerc eu să mă împotrivesc, cum toți banii? De unde să-i dau înapoi? Nu mai am decât țoalele de zestre şi ce-am țesut pentru mine... Domnule, nu pot să scriu asta. Ştiu că nu mai am dreptul la pensie, dar să-i dau înapoi...
-Atunci poate-mi dai altceva, tovarășa. .. , zise omul plecându-şi privirea şi măsurându-mă cu ochi sticloşi. Ce, e mai bun țiganul?
-Țiganul este bărbatul meu.
-Atunci țiganul va plăti pentru tine, dacă tu nu vrei să rezolvăm cumva...
Mă uitam la el cum, de după birou, ochii lui păreau focuri, ascunse de lentilele pline ale ochelarilor. Ce era cu oamenii ăştia? Chiar toți gândeau cu păcat?
Ușa odăii s-a deschis deodată și s-a lovit de perete. În cadrul ei stătea Victor cu domnul învățător, mai să-l rupă în două pe roşcovanul care nu mai apucase să scoată pistolul.
-Lasă-mi femeia, tovarășe, că n-ai dumneata nici o treabă cu ea! Ai semnat ceva? mă întrebă Victor.
-Nu. Vor pensia înapoi..., îi răspund încurcată.
-Îi dăm toți banii! Neamul Pascaru n-a fost niciodată dator la nimeni! Fă-mi un calcul, domnule învățător, ca să nu-i cred pe tovarăși că vor să-mi fure ce-i al meu..., zise Victor, trăgându-mă lângă el.
-Țigane, nimeni nu vrea asta. Femeia ta a venit doar să semneze declarația... , spuse ochelaristul cu fața schimonosită de teamă.
-Uite declarația! spuse Victor, după ce domnul învățător o scrisese şi socotise banii de dat înapoi.
Pe drumul spre casă Victor nu spunea nimic. Îl vedeam cum îşi muşcă buzele şi-şi încleştează fălcile.
-Victor..., încerc eu să rup tăcerea.
M-a prins de umeri şi m-a zgâlțâit cu putere de-am simțit cum toată nemulțumirea lui trecea prin mine.
-Tu-ți dai seama ce putea să ți se-ntâmple? Dacă nu venea mama să m-anunțe, dacă nu eram aproape, acum erai a lui... Mara, n-aş putea suporta să te umilească cineva!
-Nu voiam să dau banii înapoi..
-Ba ai să-i dai, femeie, că altfel or să te vâneze hienele!
M-a luat în brațe acolo, în mijlocul drumului și mi-a şoptit cu vocea lui răguşită:
-Ai grijă de pruncul nostru, iubito! Vreau să se nască în curățenie şi ferit de ruşine! Asta-i ce trebuie să nu dai tu, nu bani şi nici țoale!
-Nene, nene, o iubești? am auzit o voce subțire lângă noi.
De jos, un copil cu fața rotunjită de un zâmbet până la urechi, ne privea cu ochișorii lui căprui şi mari. Victor mi-a dat drumul şi l-a ridicat în brațe.
-Tu ce crezi? O iubesc?
Copilul se uită la el cu atenție, apoi spuse serios.
-Eu zic că da, că stă lângă tine şi râde.... Dacă n-ai iubi-o ar fugi ca Ioana a lui Culaie prin vecini, să scape de palma lui. Da' pe ea se vede c-o iubești. Ce-ai la gât?
-O rană..., spuse Victor zâmbind la copil.
-Şi te mai doare? şi mânuța lui atinse urma albită.
-De când m-am întors acasă nu mă mai doare.
-Pe mine când mă doare mă pupă mama şi-mi trece. Şi tu îi faci la fel? mă întrebă copilul.
-Doar când îl doare, spun zâmbind.
-Mamă mă pupă şi dacă nu mă doare. Şi tu ar trebui să faci la fel, ca să se vindece destul!
-Gata, voinicule, lasă să mă vindece! zise Victor dându-l jos pe copil şi făcându-mi semn cu ochiul.
Copilul o tuli pe drum şi dispăru într-o curte. Brațul lui Victor îmi înconjură mijlocul.
-Ar trebui să ne grăbim. A cam început să mă doară...., şi-şi atinse gâtul cu vârfurile degetelor.