De dragul tău... (I) (finalizată)

9. Străinul

     Au trecut aproape patru ani de când Victor a fost dat dispărut. M-am mutat înapoi acasă la cererea tatei, ca să fiu sprijin mamei. Fratele meu a fost și el pe front și s-a întors acasă cu o rană la picior. Stă mai tot timpul în odaia lui, privește pe geam la lumea de-afară și nu vrea să primească pe nimeni. Îmi povestise câte ceva la început, când a ajuns acasă, despre cum este să ucizi și să te temi pentru viața ta, dar acum nu mai vrea să vorbească despre asta și mă expediază rece din odaie dacă amintesc de război.

-Mara, știi că m-am văzut ieri cu mamă-ta Vera? Venise de la Piatra cu Grigore și domnul învățător. Mi-a spus..., și mama mă privi cu luare aminte, fără să mai continue. Aștepta să vadă dacă sunt atentă și pregătită pentru ce va urma.

-Ce-a zis? întreb cu reținere, parcă simțind că va urma o veste rea.

-Mi-a zis că au fost să facă niște acte. Că i-a sfătuit un domn de la comandament să scoată un certificat de deces. Nu mai au nici o speranță... Au trecut patru ani și nu mai cred că se va mai afla ceva despre el. Cică au găsit doi camarazi de arme care l-au cunoscut și-au luptat cu el pe front acolo, la Cotul Donului... Ei nu-l mai cred viu după atacurile rușilor, zise mama și oftă.

-Trebuie să merg la mama Vera! Victor poate trăiește undeva într-un colț de lume, cu teama că-l vor găsi rușii să-l omoare, iar mama lui îl declară mort!?  spun necăjită și ies din bucătărie cu șorțul legat de mijloc.

     Patru ani! De patru ani aștept o veste cât de mică despre Victor... Toată lumea îmi spune să renunț, să mă iau cu altul, dar inima mea îmi zice că este viu și că abia așteaptă să mă vadă. Și-acum mama Vera îi face act de deces, de parcă ar fi ea sigură că-i mort. Uf, îmi vine să urlu la ceruri să le scoată din minte oamenilor războiul ca să nu-și mai piardă mamele copiii și femeile bărbații.

     Cu șorțul în mână trec pe poartă și mă ciocnesc de un țigan murdar, mirosind puternic a fum și cu părul încleiat în cenușă. Nici el nu se așteptase să dau peste el așa că scoase o înjurătură înfundată.

-Ce-ai, omule, nu vezi pe unde calci? mă răstesc la bietul om, mai mult pentru că mă înspăimânta privirea lui fixată pe mine, ca și când ar urma să mă atace.

     Cu retragerea nemților, prin satul nostru au trecut o mulțime de oameni străini: unguri, italieni și ruși. Când apăreau pe uliță trebuia să mă feresc de ei. Aveau mintea tulbure și vorba încurcată, voiau mereu mâncare și erau nervoși când primeau puțin.... Nimeni nu știa că-i foame mare în sat? Seceta din primăvară și mai toată vara asta n-a adus niciun rod pe ogor sau în grădini. Pentru o mână de făină de porumb trebuie să vând din casă la târg lucruri țesute de mine sau de mama.

-Pleacă de-aici, n-avem nimic de pomană să dăm! Nu-i ușor pentru nimeni, să știi, zic peste umăr vorbele, de teamă să nu mă simtă că mi-e frică.

-Doar o mână de grăunțe, zise cu voce gâtuită țiganul.

-N-avem nici pentru noi, dar să mai dăm și la alții..., vocea simt că mă lasă când îl privesc cu coada ochiului.

     Ochii lui sunt prea deschiși pentru un țigan și totuși fața îi este bronzată și murdară, părul îi este adunat în șuvițe groase și unsuroase. Are lângă el un cazan mai mare din metal și alte căzănele mai mici. Vinde cazane! Lângă el este un copil tuciuriu, de vreo cinci ani, cu o cămașă roasă și picioarele goale.

-Nu vrei un cazan? întrebă copilul, ștergându-și nasul cu mâneca.

-N-am nevoie de cazane. Ce să pun în ele? zic repede și dau să trec podețul ca s-ajung  pe uliță dar o mână puternică mă prinde de braț și mă ține așa, fără să se miște, fără să se retragă.

     Îmi îngheață sângele pe loc. Să strig? Ar fi o cale, poate mă aude vreun vecin să sară să mă scape de bărbatul ăsta. Dar nu știu de ce nu țip și nu-mi intră nicicum aer în mine. Cred că m-am albit la față că i-am auzit vocea aceea răgușită cum îmi spune:

-Doar o gură de mămăligă pentru copilul ăsta să-mi dai, doar o fărâmă de pesmet, insistă bărbatul, nelăsându-mi brațul.

     Nu mă topesc după copii. Felul lor de a te scoate din sărite cu vorba lor repetată până le răspunzi, cu toanele și stricăciunile pe care le fac, toate mă fac să nu-i primesc în preajma mea. Copilul ăsta avea ceva în privire, că mă simțeam în gardă mai tare decât pentru strânsoarea bărbatului. M-am dat un pas în lături spre poartă, semn că vreau să intru înapoi și bărbatul îmi dădu drumul la braț cu părere de rău, parcă. 

     -De ce-ai venit înapoi, fată? mă întreabă mama, cu mâinile frecând niște rufe în balie. 

     -Am poftă de ceva să mănânc. M-a luat deodată! zic într-o doară, dar cu ochii la ștergarul care acoperea mămăliga de la prânz.

     -Ai poftă? Pe timpul ăsta de flămânzire și secetă te-apucă poftele? Hai, ia niște mămăligă și ai în dosul bucătăriei niște ceapă, zise mama cu rufa ieșind în grădină s-o atârne la uscat.

     Tai iute cu ața o felie de mămăligă, o  pun pe un stergar mic și mai las niște prune uscate lângă ea, împăturesc bine și ies fuga din bucătărie spre poartă. 

     Ochii! Sunt în pragul porții dar nu mai am putere să înaintez, doar privesc acei ochi plumburii care-mi țin inima în loc și-mi fac să tresare stomacul și să se lipească de șira spinării.

-Respiră, fată! îmi zice bărbatul îngrijorat. Ai adus?

-Asta-i pentru țânc, spun repede trăgând aer în piept și punându-i în brațe ștergarul. 

-Să-ți ajute Dumnezeu să ai parte de bărbată-tu! îmi strigă bărbatul în timp ce eu gonesc pe uliță spre mama Vera. 

      Nici nu-mi mai aminteam de ce și unde merg . Abia lângă plopul uscat, cu crengile îngălbenite din capătul drumului mi-am adus aminte. Mi-am întors capul spre casa mea și puteam să jur că acel bărbat înalt și întunecat încă mă privea. Încă se uita la mine! Copilul desfăcuse ștergarul și mânca zorit de foame, dar bărbatul era cu fața la mine și, poate că mi s-a părut, ridicase puțin mâna ca un salut dat pe furiș.

     M-am întors repede la drum, cu fața îmbujorată de rușine, emoție, surpriză?