De dragul tău... (I) (finalizată)

28. Volane colorate

     Radia stătea deasupra oalei și   descânta terciul auriu şi fierbinte.
     - Ce faci? o întreb. Vrăji?
     -Ce prostie! Dacă sunt țigancă înseamnă că nu fac altceva decât asta?  Fata mi-a răcit... îi fac o legătură pentru gât şi pe piept, da' ce ştii tu?
     -Nu-i mai bine să chemați doctorul?
     -Ha, ha! râse Radia dezvelindu-şi dinții albi şi sănătoși.  Îl vezi tu pe doctor gonind de la Valea pentru un pui de țigan? Mira-m-aş!
     Radia avea dreptate. Nu cred că vreun copil din şatră fusese văzut de vreun doctor cândva. Baba se ocupa de nașteri,  îmi spusese Victor, şi fiecare ştia cum să-şi oblojească un cucui, un umăr înțepenit, un genunchi umflat...
     -Ce-ai pus acolo? întreb, curioasă să ştiu să-i fac la fel copilului meu.
     -De ce întrebi? Vrei să te faci şi tu vrăjitoare?
     -Vreau să învăț pentru mine, o lămuresc eu cu calm.
     -Spune-i, fato, că nu-i niciun secret! se auzi baba din cort.
    -Ce să fie? Terci de mălai cu cartofi pisați, fierb totul şi îl răstorn pe o pânză curată. O ung cu untură şi o probez cu cotul să nu frigă tare. Apoi pun legătura pe pieptul fetii sau la gât. Acum ai aflat, așa că pleacă să mă lași în pace! se răsti Radia.
     -Și mama îmi făcea aşa când eram mică, spun zâmbind cu nostalgie.
     -Vai, vai!  Nu venea doctorul la tine? întrebă cu răutate Radia.
     M-am întors în cort să scap de gura ei. Înăuntru umezeala şi frigul îi făcuse rău copilului. Tuşea şi plângea aşa de tare că i se înroşiseră obrăjorii. Baba o legăna şi o plimbă prin cort ca şi când asta ar fi domolit durerea copilului. Nu, în cort nu-i de stat!
     Pădurea mirosea a frunză abia mijită și a fum. Mi-am spus că o plimbare printre copaci, adunând vreascuri pentru foc, mi-ar face bine.
     -Să nu te duci prea mult în inima pădurii! aud vocea lui Donici şi-l văd cum se ivește de după două trunchiuri lipite de copaci.  
     -În cort n-am treabă iar afară...
     -Trebuie să ai răbdare cu Radia! zâmbi Donici. Încă nu-i gata să-ți spună că n-are nimic cu tine. O dragoste de fată răsfățată nu se uită aşa uşor.
     -Şi totuși te-ai însurat cu ea...
     -O iubesc. E simplu atunci când iubești ca viața pe cineva. Ştii că-i promisă altcuiva, dar când ți se ivește ocazia să te cununi cu ea n-o scapi din mâini.
      -Îl iubea pe Victor? El ... o ... iubea? în mintea mea parcă-i vedeam îmbrățişându-se la pârâu, el gol până la brâu şi ea cu bluza desfăcută,  primindu-i sărutările pe gât.
     -Nu cred, spuse simplu Donici, tăind cu o secure mică fire de lăstari ieşiți de  lângă un trunchi. Mai tot timpul Victor stătea cu Bulibaşa, dar frumuşica mea tot îşi făcea de lucru pe lângă ei.
     -Nu erai gelos?
     Imaginea de la pârâu prinsese viață. Cei doi se mişcau unul pe lângă altul ca într-un dans, până când mâna lui a alunecat de-a lungul coapsei ei rotunde şi i-a ridicat piciorul de sub genunchi peste el, vărsând volanele fustelor în lături şi dezgolind un picior arămiu și suplu.
     -Eram atunci. Acum îmi dau seama că mă purtam ca un prost. Victor n-a dat semne niciodată că...
     Îi săruta gâtul şi ea gemea şi îşi freca pieptul plin de pielea lui umedă. În căutarea plăcerii, ea lăsase să-i cadă cămaşa de pe umeri şi sfârcurile ciocolatii  îl îmbiau neruşinate să le guste. 
     -... ar dori-o de nevastă. Era mai tot timpul preocupat cum să facă bani, cum să vândă mai bine...ziceai că-i fiu de negustor.
     -N-a sărutat-o niciodată? întreb într-o doară.
     Se aplecase să-i cuprindă cu buzele sfârcurile brune, cu ochii închişi le degusta dulceața,  cu nesaț, fără oprire, până degetele ei i-au pătruns în plete, ciufulindu-l blând.
     -El... nu cred! Îl respecta prea mult pe Bulibaşa. Ea... ehei! cu ea este altă poveste ... Radia este ca focul întărâtat de vânt...
     Ochii ei scăpărau cu fiecare atingere a limbii lui. Lăsase capul pe spate, arcuindu-se, lipindu-şi pântecul de coapsele lui, ca  pieptul ei să rămână complet vederii lui. El îşi depărtase picioarele, rezemat de trunchiul de copac, şi-i făcuse loc să-i intre între ele. Țesătura întunecată a pantalonilor lui devenise mulată pe coapse şi îl strângea dureros. O trăgea tot mai aproape de membrul lui, ca să-i simtă moliciunea lipită de forma tare şi plină, iar mâinile lui îi cuprinseseră fesele, frământându-le.
     -...arde cu putere şi fără milă pe cel pe care a pus ochii, dar nu pentru că dragostea ei este mare, ci pentru că dorința...
     Ea s-a tras din îmbrățişarea lui dar nu ca să se depărteze, ci să-i desfacă lui centura şi să-i descheie nasturii pantalonilor. Mișcarea mâinii ei de-a lungul umflăturii pulsânde l-a făcut să geamă greu. Eliberarea membrului prin despicătura pantalonilor venise ca o răcorire a simțurilor lui.
     -...de a avea ce nu-i este permis este cu mult mai tentantă. Ți-e rău cumva? Ai fața îmbujorată....
     Îşi potrivi membrul în miezul ei despicat şi-o pătrunse flămând, cu forță. Ea îi înconjură grumazul cu brațele ei, ca două liane, la fel făcu şi cu picioarele şi se lăsă purtată în brațe, întoarsă cu spatele la trunchi. El se împingea în ea, de parcă ar fi vrut s-o doară. Gemeau amândoi de fiecare dată când unirea lor era adâncă, se auzeau răsuflările lor în toată pădurea, vântul purta prin aer dorința, ca un parfum de primăvară.
     -Să mor aici dacă te mint! Ai niște ochi albaștri cum n-am mai văzut la alta...râse încurcat Donici. Acum ştiu de ce Victor ...
     Eliberarea ei veni prima, țipând şi zbătându-se în descărcare. El o urmă cu ultimile împingeri, forțând-o să stea lipită de scoarța netedă a copacului.
     -...spunea că femeia lui are ochii mai frumoși decât ai îngerilor de pe icoane.
     Donici stătea în fața mea, ținându-mă de umeri, cu ochii lui întunecați privindu-mă adânc şi cu admirație.
     -Ce faci, Donici? întreb cu nedumerire, de parcă atunci mă trezisem din somn.
     -Spuneam că... , dar cred că n-ai auzit o vorbă din câte ți le-am spus..., zise el şi-mi dădu drumul la umeri cu regret.
     -Vorbeam parcă despre Victor..., încerc să limpezesc discuția.
     -Şi despre Radia. Dar toate au fost în trecut.  Acum noi îi avem pe ei alături şi cred că soarta nu putea să aleagă pentru noi mai bine.
     -Da. Pentru mine soarta alesese de acum patru ani şi mai bine..., spun zâmbind, aplecându-mă să ridic un ciot uscat de la picioare.
     -Asta da, soartă! L-a adus la tine şi s-a îndrăgostit pentru a doua oară de aceeaşi femeie. Ce mai poate fi spus? râse Donici.
     -Mi-e dor de el aşa de mult. Uneori nici nu mai ştiu dacă în toți anii de când sunt măritată l-am iubit mai mult decât l-am aşteptat.
     -Victor este un bărbat norocos, spuse Donici tăind alți lăstari.
    L-am lăsat în pădure. Nu mai puteam auzi ceva despre Victor şi nici să vorbesc despre el nu mai rezistam.
     Zgomotul cristalin al undelor, jucând printre pietre stropi de dantelă strălucitoare, mă chema ca o melodie.
     Pârâul...
     Locul singurei mele iubiri.
     Copacul cu scoarța netedă.
     Zbaterea volanele colorate dezgolind picioare arămii...
     Of, Victor!