De dragul tău... (I) (finalizată)

29. Sava

     -Scoală, fato! Sari iute din așternut! Ia! Soldații! Ia! strigă baba.

     Am sărit de pe saltea și inima mi-a ajuns în gât. Respiram cu greu de emoție și surpriză. De unde soldați? Ce să caute aici? Am pus mâna pe geantă și-am început să bag în ea lucrurile mele cu o așa repezeală, că nici nu știu cum am închis-o la catarame. 

     -Ieșiți de unde v-ați ascuns, șobolanilor! se auzea o voce dură de-afară. Scoateți ce-ați furat, grijania mamii voastre!

     -Radia, sări neagro și ia-ți fata! se ruga baba. Fugi degrabă în pădure și dă-i de știre omului tău! N-ai plecat?

     Radia își învârti copilul între mai multe șaluri și ieși din cort printr-o crăpătură, în spate, ca să nu dea piept cu zbieretele de afară. Eu nu puteam să dau ochii cu soldații. Dacă erau printre ei rușii ăia, de care am fugit din sat? M-am furșat și eu prin spate și am început să fug cât mă țineau picioarele, prin pădure, la vale. Fusta mi se tot agăța de lujeri ieșiți spre soare din pământ, dar teama care creștea, cu cât mă depărtam de tabăra șatrei, mă făcea să trag de material și să merg mai departe. 

     Undeva, în deal, se auzeau strigăte de femeie, de bărbat... Am ajuns la un pârâu și am trecut peste el săltând pe niște pietre. Apoi a început urcușul... Greu! Mă țineam de burtă și îmi trecusem cureaua lungă a genții peste umăr, ca poștașii. Mă țineam de arbuștii plăpânzi, rugându-mă la Dumnezeu să mă poată scoate sus, pe coama dealului, în siguranță. 

     -Stai, femeie! se auzi un glas de bărbat.

     Nu mă puteam gândi la altceva decât să pun picior după picior înainte, să urc pe coamă și-apoi să fug din ochii soldaților.

     -Stai, pirandă! Uite grasa cum suie, zici că are motor la picioare! continuă vocea să mă sperie. Se auzea din ce în ce mai aproape.

    Gâfâiala din spatele meu îmi spunea că și pe el îl obosise urcușul. 

    -Stai, proasto, că nu-ți fac nimic! șuieră el la urechea mea și mă împinse jos, pe pământul rece.

    -Dă-mi pace, lasă-mă! strig întorcându-mă spre el.

    -Tu! Tu nu ești țigancă! se miră bărbatul surprins. 

     Avea ochii verzi, ca frunza de primăvară, crudă și umedă. Genele erau negre și întoarse, sprâncenele i se arcuiseră de mirarea descoperirii mele.

     -Ce cauți tu între țigani? Te-au răpit cumva?

     -Nu! Dă-mi drumul! am început să mă zbat atunci când i-am simțit greutatea deasupra mea.

     -Ce-ascunzi aici? întrebă bărbatul pipăindu-mi burta. 

     Trecuse cu mâna prin deschizătura scurtei și îmi ajunse cu mâna pe pântec, drept când pruncul se tot foia de chinul efortului. 

     -Ești... ești..., sări deoparte bărbatul, ca și când îl arsesem cu ceva. Ești grea? Cu un țigan?

     -Nu cu un țigan..., spun eu și mă tot uitam să văd cum să mă ascund mai între arbuști, ca să nu mă vadă de pe deal soldații.

     -Omul tău este sus, cu soldații? mai încercă să deslușească prezența mea în șatră.

     -Nu, nu...

     -Văd că nu vrei să te vadă de pe deal oamenii ăia. Am o casă în pădure, nu-i cine știe ce... Stau acolo când vânez. Dacă nu vrei să te întorci în șatră pot să te iau cu mine! mai spuse bărbatul.