Nu am putut vorbi cu el...destinul nu a ales ca noi doi să ne întâlnim. Eram tristă, confuză.
Într-un final îl văd, ma bucur. Zâmbeam şi îl priveam în ochi...sinceră să fiu, în sinea mea, eram atat de dezamăgită...dar nu am putut vorbi cu el, era mereu cu prietenii...
Stătea în prima bancă, eu în a 3-a, îl vedeam cum îşi lăsa privirea în jos de fiecare dată când se uita la mine. Era o privire tristă, nu îmi venea să cred că ne-am schimbat atât de mult...se pare că destinul a ales pentru noi...Aş renunța, jur că aş renunța, dar ceva nu mă lasă. De fiecare dată când vreau să renunț, intervine ceva care mă face să mă răzgândesc. Şi continui să îmi pun întrebări...la care nu voi primi niciodată răspuns...
Acum plâng. Plâng. Din dezamăgire, dar mă gândesc că va veni o zi în care voi putea vorbi cu el, şi dacă nu...înseamnă că destinul nu ne vrea împreună...Îl iubesc prea mult...dar uneori simt că trebuie să renunț, simt că mă rănesc singură...nu ştiu ce să fac...
