Franz ieşise din camera lui Noirtier aşa de buimăcit şi clătinându-se
aşa de tare încât Valentinei i se făcuse milă de el.
Villefort, care nu articulase decât câteva cuvinte fără şir, şi care se
refugiase în cabinetul său, primi peste două ceasuri următoarea
scrisoare:
"După cele ce a destăinuit azi-dimineaţă domnul Noirtier de
Villefort, nu se poate concepe că este cu putinţă o alianţă între familia sa
şi aceea a domnului Franz d'Épinay. Domnul Franz d'Épinay se îngrozeşte
la gândul că domnul de Villefort, care părea să cunoască evenimentele
povestite azi- dimineaţă, nu l-a înştiinţat din timp".
Oricine l-ar fi văzut în momentul acesta pe magistrat, încovoiat sub
lovitură, nu şi-ar fi închipuit că el o prevedea; într-adevăr nu se gândise
niciodată că părintele său va împinge sinceritatea sau, mai bine zise, as-
primea până la a povesti o astfel de întâmplare. E drept că niciodată
domnul Noirtier, dispreţuind îndeobşte opinia fiului său, nu se sinchisise
să lămurească faptul în ochii lui Villefort, încât acesta socotise totdeauna
că generalul Quesnel sau baronul d'Épinay — numiţi-l cum veţi vrea, cu
numele pe care şi-l făcuse sau cu numele care i se dăduse — a murit
asasinat, iar nu ucis loial într-un duel.
Scrisoarea, aşa de severă a unui tânăr atât de respectuos până a-
tunci, era ucigătoare pentru orgoliul unui om ca Villefort.
Abia venise în cabinet şi nevastă-sa intră.
Ieşirea lui Franz, chemat de domnul Noirtier, îi uimise într-atât pe
toţi, încât situaţia doamnei de Villefort, rămasă cu notarul şi cu martorii,
deveni dintr-un moment într-altul tot mai stânjenitoare. Atunci doamna
de Villefort şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit, anunţând că se duce să afle
noutăţi.
Domnul de Villefort se mărgini să-i spună că, în urma unei explicaţii
între el, domnul Noirtier şi domnul d'Épinay, căsătoria Valentinei cu Franz
este ruptă.
Era greu să se comunice aceasta persoanelor care aşteptau, de
aceea doamna de Villefort, revenind, spuse doar că, întrucât domnul
Noirtier a avut la începutul discuţiei un atac de apoplexie, semnarea contractului era în mod firesc amânată pentru câteva zile.
Vestea sosea în chip aşa de ciudat, după alte două nenorociri de
acelaşi fel, încât ascultătorii se priviră miraţi şi se retraseră fără a spune
un cuvânt.
În vremea asta, fericită şi totodată înspăimântată, după ce-l îmbrăţi-
şase pe firavul bătrân, care sfărâmase astfel cu o singură lovitură un
lanţ, Valentine a cerut voie să se retragă la ea pentru a-şi veni în fire, iar
Noirtier i-a acceptat dorinţa.
Dar, în loc să se retragă la ea, Valentine porni pe coridor şi, ieşind
prin uşa cea mică, se năpusti în grădină. În mijlocul întâmplărilor care se
grămădiseră unele peste altele, o spaimă înăbuşită îi încleştase inima.
Se aştepta dintr-un moment într-altul să-l vadă pe Morrel arătân-
du-se, palid şi ameninţător ca Ravenswood la nunta Luciei de Lammer-
moor.
Într-adevăr, era timpul ca ea să vină la grilaj. Maximilien, care bănu-
ise cele ce se vor întâmpla când l-a văzut pe Franz plecând din cimitir cu
domnul de Villefort, l-a urmărit; apoi, după ce-l văzuse intrând, l-a văzut
ieşind şi înapoindu-se cu Albert şi cu Château-Renaud. Pentru el nu mai
încăpea îndoială. Se refugiase atunci în curtea sa, pregătit pentru orice
eveniment şi având certitudinea că, la primul moment de libertate pe
care va putea să-l prindă, Valentine va alerga la el.
Nu se înşelase, ochii lui lipiţi de scânduri o văzură într-adevăr pe
fata care, fără să mai ia vreuna din precauţiunile de rigoare, alerga la
poartă. De la prima ochire Maximilien se linişti, de la primul cuvânt rostit
de ea zvâcni plin de bucurie.
— Suntem salvaţi! spuse Valentine.
— Salvaţi? repetă Morrel neputându-şi închipui o fericire aşa de
mare, dar de cine suntem salvaţi?
— De bunicul meu. O, să-l iubeşti din toată inima, Morrel!
Morrel jură că îl va iubi pe bătrân din tot sufletul, şi nu-i venea greu
să facă jurământul, căci în momentul acesta nu se mulţumea să-l iubeas-
că aşa cum ai iubi un prieten sau un părinte, ci îl adora ca pe un zeu.
— Dar cum s-a întâmplat, întrebă Morrel, ce mijloc ciudat a folosit?
Valentine deschise gura să povestească totul, dar se gândi că la
mijloc era un secret cumplit, care nu aparţinea numai bunicului.
— Mai târziu îţi voi povesti totul, spuse ea.
— Dar când?
— Când voi fi soţia ta...
Conversaţia era, astfel, amânată pentru un moment, până când
Morrel va putea să înţeleagă totul: de aceea el gândi că se cuvenea să
se mulţumească cu ceea ce ştia şi că atâta ajungea pentru o zi. Nu
consimţi totuşi să se retragă decât cu făgăduiala că va putea s-o vadă pe
Valentine în seara următoare.
Valentine făgădui. Totul se schimbase în ochii ei şi, desigur, îi era
mai puţin greu să creadă acum că se va mărita cu Maximilien decât
crezuse cu un ceas înainte că nu se va mărita cu Franz.
În vremea asta doamna de Villefort urcase la Noirtier.
Noirtier o privi cu ochii aceia posomorâţi, severi, cu care o primea
de obicei.
— Domnule, îi spuse ea, n-am nevoie să vă comunic că e ruptă
căsătoria Valentinei deoarece ruptura a avut loc aci.
Noirtier rămase neclintit.
— Dar, continuă doamna de Villefort, ceea ce nu ştiţi, domnule, e că
eu m-am împotrivit totdeauna acestei căsătorii, care se făcea fără de voia mea.
Noirtier o privi pe nora sa cu ochi care aşteaptă o explicaţie.
— Iar acum, când căsătoria pe care nu o puteaţi suferi este zădărni-
cită, vin să fac pe lângă dumneavoastră o intervenţie pe care nici
domnul de Villefort, nici Valentine nu o pot face.
Ochii lui Noirtier întrebară despre ce anume intervenţie era vorba.
— Vin să vă rog, domnule, continua doamna de Villefort, ca singura
care am dreptul, căci sunt singura căreia nu îi va reveni nimic; vin să vă
rog să daţi, nu iubirea dumneavoastră — a avut-o întotdeauna — ci
averea dumneavoastră nepoatei.
Ochii lui Noirtier rămaseră o clipă nesiguri: căuta, evident, motivele
intervenţiei şi nu le putea găsi.
— Pot nădăjdui, domnule, spuse doamna de Villefort că intenţiile
dumneavoastră erau de acord cu rugămintea pe care am venit să v-o
fac?
— Da, făcu Noirtier.
— În cazul acesta, domnule, glăsui doamna de Villefort mă retrag
totodată recunoscătoare şi fericită.
Şi, salutând pe domnul Noirtier, se retrase.
Într-adevăr, chiar a doua zi Noirtier ceru să fie chemat notarul.
Primul testament fu rupt şi fu făcut unul nou prin care lăsa Valentinei
toată averea, cu condiţia ca ea să nu fie despărţită de el.
Câteva persoane din societate calculară atunci că domnişoara de
Villefort, moştenitoarea marchizului şi a marchizei de Saint-Méran,
reintrată în graţia bunicului, va avea într-o zi un venit de aproape trei
sute de mii de lire.
În timp ce în familia Villefort căsătoria se zădărnicea, domnul conte
de Morcerf primise vizita lui Monte-Cristo, iar ca să-şi arate consideraţia
pentru Danglars îşi pusese uniforma de locotenent-general pe care o îm-
podobise cu toate crucile şi dădu ordin să fie înhămaţi cei mai buni cai.
Gătit astfel, se duse în strada Chaussée-d'Antin şi se anunţă lui Danglars,
care îşi încheia socotelile de sfârşit de lună.
Văzând înfăţişarea vechiului său prieten, Danglars luă un aer măreţ
şi se înfipse în jilţ.
Atât de solemn de obicei, Morcerf împrumutase, dimpotrivă, un aer
zâmbitor şi amabil; în consecinţă, aproape sigur că introducerea sa se va
bucura de o bună primire, nu făcu nici o diplomaţie, ci spuse mergând di-
rect la ţintă:
— Baroane, iată-mă. De multă vreme tot dăm târcoale în jurul cuvin-
telor noastre de altădată...
Morcerf se aştepta, rostind cuvintele acestea, să vadă figura
bancherului luminându-se, căci punea posomorârea lui pe seama tăcerii;
dar, dimpotrivă, lucru aproape de necrezut, figura lui Danglars deveni
mai indiferentă şi mai rece.
De aceea Morcerf se oprise la jumătatea frazei.
— Ce cuvinte, domnule conte? întrebă bancherul ca şi cum căuta
zadarnic, în minte, explicaţia vorbelor generalului.
— O, spuse contele, eşti formalist, scumpe domn, şi îmi reaminteşti
că ceremonialul trebuie să se facă după toate ritualurile. Foarte bine. Iar-
tă-mă; deoarece nu am decât un fiu şi deoarece mă gândesc pentru
prima oară să-l însor, sunt încă stângaci: prin urmare mă execut.
Şi, cu un zâmbet forţat, Morcerf se ridică, făcu o plecăciune adâncă
în faţa lui Danglars şi îi spuse:
— Domnule baron, am onoarea să cer mâna domnişoarei Danglars, fiica dumneavoastră, pentru fiul meu, vicontele Albert de Morcerf.
Dar, în loc să primească aceste cuvinte cu aprobarea la care Morcerf
era îndreptăţit să nădăjduiască, Danglars îşi încruntă sprâncenele şi, fără
să-l poftească pe conte, care rămăsese în picioare, să ia loc, îi spuse:
— Domnule conte, înainte de a vă răspunde aş avea nevoie să
reflectez.
— Să reflectaţi? întrebă Morcerf tot mai uimit, n-aţi avut vreme să
reflectaţi de aproape opt ani de când vorbim despre căsătoria aceasta?
— Domnule conte, spuse Danglars, se întâmplă în fiecare zi lucruri
care ne silesc să revenim asupra reflecţiilor noastre.
— Cum adică? întrebă Morcerf, nu te mai înţeleg, baroane.
— Vreau să spun domnule că, în ultimele cincisprezece zile, împreju-
rări noi...
— Dă-mi voie, glăsui Morcerf, jucăm o comedie, sau nu?
— Ce-i aia comedie?
— Da, să ne explicăm categoric.
— Nici eu nu vreau altceva.
— L-ai văzut pe domnul de Monte-Cristo?
— L-am văzut foarte des, glăsui Danglars, e unul dintre prietenii
mei.
— Ei bine, când l-ai văzut în ultimul timp, i-ai spus că eu păream ui-
tuc, nehotărât în legătură cu căsătoria.
— Adevărat.
— Ei bine, iată-mă. Precum vezi, nu sunt nici uituc, nici nehotărât,
deoarece vin să te oblig să-ţi ţii făgăduiala.
Danglars nu răspunse.
— Ţi-ai schimbat aşa de repede părerea, adăugă Morcerf, ori ai
provocat cererea mea doar pentru plăcerea de a mă umili?
Danglars înţelese că dacă discuţia va continua pe tonul de până a-
tunci, lucrurile s-ar putea schimba în rău pentru el.
— Domnule conte, sunteţi de bună seamă, cu drept cuvânt, surprins
de rezerva mea, înţeleg, de aceea vă rog să credeţi că eu, cel dintâi,
sunt mâhnit, credeţi-mă, că ea îmi este impusă de împrejurări grave.
— Astea-s vorbe în vânt, scumpe domn, şi cu care s-ar putea
mulţumi primul venit, spuse contele, dar contele de Morcerf nu e primul
venit şi când un om ca el vine la alt om să-i aducă aminte de cuvântul
dat, iar omul acesta nu îşi ţine cuvântul, are dreptul să pretindă a i se da
măcar o justificare întemeiată.
Danglars era laş, dar nu vroia să pară: fu jignit de tonul lui Morcerf.
— De aceea justificarea întemeiată nu îmi lipseşte, replică el.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Că am justificarea aceasta, dar că îmi vine greu s-o arăt.
— Înţelegeţi totuşi, spuse Morcerf, că nu mă mulţumesc cu
reticenţele dumneavoastră. În orice caz, un lucru îmi pare limpede: acela
că refuzaţi rudenia cu mine.
— Nu, domnule, glăsui Danglars, amân doar hotărârea.
— Nu aveţi totuşi pretenţia, presupun, de a crede că accept
capriciile d-voastră până la a aştepta în linişte şi cu umilinţă revenirea
bunei dispoziţii.
— În cazul acesta, domnule conte, dacă nu puteţi aştepta, e
preferabil să considerăm proiectele noastre ca neavenite.
Contele îşi muşcă buzele până la sânge. Ca să nu izbucnească, aşa
cum superbul şi iritabilul său caracter îl îndemna, înţelegând că în împre-
jurarea de faţă s-ar pune într-o situaţie ridicolă, pornise spre uşa salonului. Dar, deodată, îşi luă seama şi reveni.
Pe fruntea lui trecuse un nor, lăsând în locul orgoliului ofensat urma
unei nelinişti vagi.
— Dragă Danglars, spuse el, ne cunoaştem de multă vreme şi deci
se cuvine să avem anumite menajamente unul pentru celălalt. Îmi eşti
dator o explicaţie, cel puţin aceea de a şti cărei nenorocite întâmplări
datorează fiul meu pierderea bunelor dumitale intenţii faţă de el.
— N-am nimic personal cu vicontele, iată tot ce îţi pot spune,
domnule, răspunse Danglars care devenea iarăşi impertinent văzând că
Morcerf se îmblânzea.
— Dar cu cine? întrebă cu voce alterată Morcerf, a cărui frunte
deveni palidă.
Danglars, căruia nu-i scăpa nimic, fixă asupra lui o privire mai sigură
decât de obicei.
— Mulţumeşte-mi că nu-ţi explic mai mult, spuse el.
Un tremur nervos, care se datora fără îndoială unei mânii reţinute, îl
zgâlţâia pe Morcerf.
— Am dreptul, răspunse el cu o sforţare violentă, am de gând să
pretind o explicaţie; ai ceva împotriva doamnei de Morcerf? nu este de
ajuns averea mea? e vorba de opiniile mele care fiind contrarii celor ale
dumitale...
— Nimic din toate astea, domnule, spuse Danglars; n-aş avea nici o
scuză, deoarece m-am angajat cunoscându-le. Nu, nu mai căuta, sunt ru-
şinat că te oblig să-ţi faci acest examen de conştiinţă, crede-mă, să ne o-
prim aci. Să luăm termenul mijlociu care nu e nici ruptură, nici angaja-
ment. În definitiv nu văd graba. Fiica mea are şaptesprezece ani, fiul
dumitale douăzeci şi unu. Cât va ţine popasul nostru timpul va merge
singur, va lămuri evenimentele, lucrurile care par întunecate în ajun sunt
uneori prea limpezi a doua zi; tot aşa, câteodată, cad într-o zi cele mai
crude calomnii.
— Ai spus calomnii, domnule? exclamă Morcerf îngălbenindu-se.
Sunt calomniat?
— Domnule conte, îţi spun că nu ne explicăm.
— Aşadar, domnule, sunt obligat să sufăr cu linişte refuzul
dumitale?
— Care e cu deosebire penibil pentru mine, domnule. Da, mai
penibil pentru mine decât pentru dumneata, căci contam pe onoarea
înrudirii cu dumneata, şi o căsătorie zădărnicită pricinuieşte totdeauna
mai mult rău logodnicei decât logodnicului.
— Bine, domnule, să nu mai vorbim, spuse Morcerf. Şi, mototolin-
du-şi mănuşile cu furie, ieşi din apartament.
Danglars constată că nici un moment Morcerf nu a cutezat să întrebe
dacă din cauza lui, a lui Morcerf, îşi retrăgea Danglars cuvântul. Seara
el avu o lungă discuţie cu mai mulţi prieteni, iar domnul Cavalcanti,
care rămase tot timpul în salonul femeilor, ieşi cel din urmă
din casa bancherului.
A doua zi, când se trezi, Danglars ceru ziarele; îi fură aduse numaide-
cât: dădu Ia o parte trei sau patru, şi luă Imparţialul.
La acesta era Beauchamp redactor-şef.
Rupse repede banderola, îl deschise cu precipitare nervoasă, trecu
dispreţuitor peste primul articol şi, ajungând la fapte diverse, se opri cu
zâmbetu-i răutăcios asupra unei note care începea cu cuvintele:
Ni se scrie din Ianina.
— Bun, spuse el după ce îl citi, iată un articolaş asupra colonelului Fernand care, după toate probabilităţile, mă va scuti să dau domnului
conte de Morcerf explicaţii.
În momentul acela, adică la nouă dimineaţa, Albert de Morcerf, îm-
brăcat în negru, încheiat cu grijă, cu mersul agitat şi cu vorba răspicată,
se înfăţişa la casa din Champs-Elysées.
— Domnul conte a ieşit acum vreo jumătate de ceas, spuse
portarul.
— L-a luat şi pe Baptistin? întrebă Morcerf.
— Nu, domnule viconte.
— Cheamă-l pe Baptistin, vreau să-i vorbesc.
Portarul se duse după valet, şi, în clipa următoare, veni cu el.
— Prietene, îţi cer iertare pentru indiscreţia mea, spuse Albert, dar
am vrut să te întreb dacă într-adevăr stăpânul dumitale a ieşit.
— Da, domnule, spuse Baptistin.
— Chiar pentru mine?
— Ştiu cât de bucuros este stăpânul meu să primească pe domnul,
şi m-aş păzi să-l confund pe domnul cu ceilalţi.
— Ai dreptate, căci trebuie să-i vorbesc într-o chestiune serioasă.
Crezi că se va înapoia târziu?
— Nu, căci a comandat dejunul pentru orele zece.
— Bine, voi face o plimbare pe Champs-Elysées şi la zece voi fi aici.
Dacă domnul conte soseşte înaintea mea, spune-i că îl rog să aştepte.
— Domnul poate fi sigur că n-am să uit.
Albert lăsă la poarta contelui trăsurica de piaţă pe care o luase şi
plecă la plimbare pe jos.
Trecând prin dreptul Aleei Văduvelor, i se păru că recunoaşte caii
contelui staţionând la poarta tirului lui Gosset; se apropie şi, după ce re-
cunoscu caii, îl recunoscu şi pe vizitiu.
— Domnul conte este la tir? îl întrebă Morcerf.
— Da, domnule, răspunse vizitiul.
Într-adevăr, răsunară câteva împuşcături în timpul cât Morcerf se
afla în împrejurimile tirului.
Intră.
În grădiniţă stătea servitorul.
— Iertaţi-mă, spuse acesta, dar domnul viconte e rugat să aştepte o
clipă.
— De ce, Philippe? întrebă Albert care, fiind un client al tirului, se
mira de obstacolul acesta neînţeles.
— Pentru că persoana care se exersează în momentul de faţă
închiriază tirul numai pentru ea, şi nu trage niciodată faţă de alţii.
— Nici faţă de dumneata, Philippe?
— Precum vedeţi, domnule, stau la uşa gheretei mele.
— Şi cine îi încarcă pistoalele?
— Servitorul lui.
— Un nubian?
— Un negru.
— El e.
— Îl cunoaşteţi pe senior?
— Pentru el am venit, mi-e prieten.
— Atunci se schimbă lucrul. Mă duc să-i dau de veste.
Şi împins de propria-i curiozitate, Philippe intră în şopronul de scân-
duri. În clipa următoare, Monte-Cristo apăru în prag.
— Iertaţi-mă că vă urmăresc până aici, dragă conte, spuse Albert,
vă spun însă din capul locului că nu oamenii dumneavoastră sunt de vină şi că singurul indiscret sunt eu însumi. M-am înfăţişat la dumneavoastră;
mi s-a spus că aţi plecat la plimbare, dar că vă veţi înapoia la zece
pentru dejun. M-am plimbat şi eu, aşteptând să se facă orele zece, şi
plimbându-mă, am zărit caii şi trăsura dumneavoastră.
— Cuvintele dumitale îmi dau speranţa că vii să dejunezi cu mine.
— Nu, mulţumesc, nu e vorba de dejun la ora aceasta; poate că
vom dejuna mai târziu, dar într-o societate neplăcută.
— Ce naiba tot îmi spui?
— Dragul meu, mă bat astăzi.
— Dumneata? şi de ce?
— Aşa, ca să mă bat.
— Da, înţeleg, dar din ce cauză? Oamenii se bat pentru tot soiul de
lucruri.
— Pentru onoare.
— A, este serios!
— Aşa de serios încât vin să vă rog să-mi faceţi un serviciu.
— Ce serviciu?
— Acela de a fi martorul meu.
— În cazul acesta lucrul devine grav, să nu mai vorbim nimic aci şi
să ne întoarcem la mine. Ali, dă-mi apă.
Contele îşi sumese mânecile şi trecu în micul vestibul ce precedă
tragerile şi unde trăgătorii se spală de obicei pe mâini.
— Poftiţi, domnule viconte, şopti Philippe, veţi vedea ceva nostim.
Morcerf intră. În loc de semne erau lipite cărţi de joc pe placă.
Lui Morcerf i se păru de departe că jocul era complet, adică de la as
până la zece.
— Ah, jucaţi pichet? întrebă Albert.
— Nu, spuse contele, mă pregăteam să compun un joc de cărţi.
— Cum adică?
— Da, ceea ce vezi dumneata sunt cărţi de aşi şi doi; gloanţele mele
au făcut însă dintr-însele cărţi de trei, cinci, şapte, opt, nouă şi zece.
Albert se apropie.
Într-adevăr, gloanţele înlocuiseră, cu linii perfect exacte şi cu
distanţe perfect egale, semnele absente, găurind cartonul acolo unde el
ar fi trebuit să fie colorat. Îndreptându-se spre placă, Morcerf culese şi
două sau trei rândunele care făcuseră imprudenţa de a trece în bătaia
pistolului şi pe care contele le doborâse.
— Drace! exclamă Morcerf.
— Ce vrei, dragă viconte? glăsui Monte-Cristo ştergându-şi mâinile
cu prosopul adus de Ali, e nevoie să-mi umplu clipele de trândăvie; dar
vino, te aştept.
Urcară amândoi în cupeul lui Monte-Cristo şi peste câteva clipe
ajunseră la poarta cu No.30.
Monte-Cristo îl conduse pe Morcerf în cabinet şi îi arătă un scaun. Se
aşezară.
— Acum să vorbim în linişte, spuse contele.
— Precum vedeţi, sunt perfect liniştit.
— Cu cine vrei să te baţi?
— Cu Beauchamp.
— Cu un prieten?
— Totdeauna cu prietenii ne batem.
— Dar e nevoie de un motiv.
— Am unul.
— Ce ţi-a făcut?
— Motivul există într-un ziar de aseară... Însă, poftim, citiţi.
Albert întinse lui Monte-Cristo o gazetă unde acesta citi
următoarele:
"Ni se scrie din Ianina:
Un fapt necunoscut până acum sau, cel puţin, inedit, ni se aduce la
cunoştinţă: castelele care apărau oraşul au fost predate turcilor de un
ofiţer francez în care vizirul Ali-Tebelin îşi pusese toată încrederea, şi pe
care îl chema Fernand".
— Ei, ce vezi în asta ceva care să te supere? întrebă Monte-Cristo.
— Cum ce văd?
— Da. Ce-ţi pasă dumitale că un ofiţer cu numele Fernand a predat
castelele din Ianina?
— Îmi pasă, deoarece tatăl meu, contele de Morcerf, se numeşte
Fernand.
— Şi tatăl dumitale îl servea pe Ali-Paşa.
— Lupta adică pentru independenţa grecilor, aci e calomnia.
— O, dragă viconte, să vorbim cu judecată!
— Nici eu nu vreau mai mult.
— Spune-mi, te rog: cine dracu ştie în Franţa că ofiţerul Fernand e u-
na şi aceeaşi persoană cu contele de Morcerf şi cine se ocupă acum de
Ianina, care a fost cucerită, îmi pare, la 1822 sau 1823?
— Tocmai aci e perfidia: timpul a fost lăsat să treacă, şi apoi se
revine astăzi asupra unor evenimente uitate, pentru a stârni un scandal
care poate să întunece o situaţie înaltă. Ei bine, eu, moştenitorul numelui
părintelui meu, nu vreau ca asupra acestui nume să plutească umbra
unei îndoieli. Îi voi trimite lui Beauchamp, al cărui ziar a publicat nota,
doi martori, şi el va retracta.
— Beauchamp nu va retracta nimic.
— Atunci ne vom bate.
— Nu, nu vă veţi bate căci îţi va răspunde că erau, poate, în armata
greacă, cincizeci de ofiţeri cu numele de Fernand.
— Ne vom bate în ciuda acestui răspuns. Vreau să dispară orice bă-
nuială... Tatăl meu, un soldat aşa de nobil, cu o carieră aşa de ilustră...
— Sau el va publica: "Suntem îndreptăţiţi să credem că acest
Fernand nu are nimic comun cu domnul conte de Morcerf al cărui nume
de botez e tot Fernand".
— Am nevoie de o retractare completă, nu mă voi mulţumi cu
aceasta.
— Şi îi vei trimite martori?
— Da.
— Faci rău.
— Aceasta înseamnă că-mi refuzaţi serviciul pe care veneam să vi-l
cer.
— O, dumneata cunoşti teoria mea în privinţa duelului, ţi-am făcut
profesia mea de credinţă la Roma, îţi aminteşti?
— Cu toate acestea, dragă conte, v-am găsit adineauri în exerciţiul
unei îndeletniciri care nu se prea armonizează cu teoria.
— Pentru că, scumpe prieten, înţelegi, omul nu trebuie să fie
exclusivist. Când trăim printre nebuni e nevoie să învăţăm a fi nebuni.
Dintr-un moment într-altul vreun trăsnit, care nu va avea motive mai
îndreptăţite să-mi caute gâlceavă decât ai dumneata să cauţi gâlceavă
lui Beauchamp, va veni la mine pentru cine ştie ce nerozie, sau îmi va trimite martori, sau mă va insulta într-un loc public: ei bine, pe smintitul
acesta va trebui să-l ucid.
— Admiteţi deci că vă veţi bate?
— Bineînţeles!
— Atunci de ce vreţi ca eu să nu mă bat?
— Nu spun că nu trebuie să te baţi, spun numai că un duel este un
lucru grav, asupra căruia trebuie să meditezi.
— El a meditat insultându-mi părintele?
— Dacă n-a meditat, şi îţi mărturiseşte aceasta, nu trebuie să-i porţi
pică.
— O, dragă conte, sunteţi prea indulgent!
— Şi dumneata prea riguros. Uite, presupun... Ascultă bine, presu-
pun... n-ai să te superi de cele ce-ţi voi spune?
— Ascult.
— Presupun că faptul relatat este adevărat...
— Un fiu nu trebuie să admită o atare supoziţie cu privire la onoarea
părintelui său.
— Ei, Doamne, trăim într-o vreme când se admit atâtea...
— Acesta este viciul epocii.
— Ai pretenţia s-o reformezi?
— Da, întrucât mă priveşte.
— O, ce categoric eşti, dragul meu!
— Aşa sunt eu.
— Eşti inaccesibil sfaturilor bune?
— Nu, când ele vin de la un prieten.
— Mă consideri prietenul dumitale?
— Da.
— Ei bine, înainte de a trimite martori lui Beauchamp,
informează-te.
— La cine?
— Uite, la Haydée, de exemplu.
— Să amestec o femeie în chestia aceasta? Ce poate ea să facă?
— Să-ţi declare că părintele dumitale n-are nicio vină în înfrângerea
sau în moartea părintelui ei, de exemplu, sau să te lămurească în
privinţa aceasta dacă, întâmplător, părintele ar fi avut nenorocirea...
— V-am mai spus, dragă conte, că n-aş putea admite o atare
supoziţie.
— Refuzi deci mijlocul acesta?
— Îl refuz.
— Absolut?
— Absolut.
— În cazul acesta, încă un sfat.
— Fie, dar ultimul.
— Nu-l vrei?
— Dimpotrivă, îl cer.
— Nu trimite martori lui Beauchamp.
— Cum?
— Du-te dumneata singur.
— E contrar tuturor regulilor.
— Cazul dumitale e în afara cazurilor obişnuite.
— Dar de ce să mă duc eu?
— Pentru că, astfel, chestiunea rămâne între dumneata şi Beau-
champ.
— Explicaţi-mi.
— Bineînţeles. Dacă Beauchamp e dispus să retracteze, trebuie să-i
laşi meritul bunăvoinţei: retractarea va fi făcută. Dacă, dimpotrivă,
refuză, vei avea timp să amesteci doi străini în taina dumitale.
— Nu vor fi doi străini, vor fi doi prieteni.
— Prietenii de astăzi sunt duşmanii de mâine.
— Ei nu...
— Dovadă Beauchamp.
— Prin urmare...
— Prin urmare, îţi recomand prudenţă.
— Aşadar, credeţi că e bine să mă duc eu însumi la Beauchamp?
— Da.
— Singur?
— Singur. Când vrei să obţii ceva de la amorul propriu al unui om,
trebuie să-i cruţi amorului propriu al acestui om până şi aparenţa suferin-
ţei.
— Îmi pare că aveţi dreptate.
— În sfârşit!
— Mă voi duce singur.
— Du-te, dar ai face mai bine dacă nu te-ai duce deloc.
— Cu neputinţă.
— Bine, du-te, va fi în orice caz mai bine decât ce vroiai să faci.
— Dar, în cazul când, în ciuda tuturor precauţiunilor mele şi a tutu-
ror procedeelor, am un duel, îmi veţi servi de martor?
— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo cu o gravitate supremă, ţi-ai
dat seama desigur că, atunci când era nevoie, am fost cu totul al
dumitale, dar serviciul ce-mi ceri iese din cercul acelora pe care ţi le pot
face.
— De ce?
— Poate că vei ştii într-o zi.
— Dar până atunci?
— Îţi cer indulgenţă pentru secretul meu.
— Bine. Voi lua pe Franz şi pe Château-Renaud.
— Admirabil, ia pe Franz şi pe Château-Renaud.
— Dar, în sfârşit, dacă mă bat, îmi veţi da o mică lecţie de spadă
sau pistol?
— Nu, e un lucru de asemeni imposibil.
— Ciudat om sunteţi! Aşadar, nu vreţi să aveţi nici un amestec?
— Absolut nici unul.
— Atunci să nu mai vorbim. Cu bine, conte.
— Cu bine, viconte.
Morcerf îşi luă pălăria şi ieşi.
Îşi regăsi la poartă cabrioleta şi, înfrânându-şi cât putu mânia, se
duse la Beauchamp. Beauchamp era la gazetă, se afla într-un cabinet
sumbru şi prăfuit, aşa cum sunt birourile ziarelor.
Îi fu anunţat Albert de Morcerf. Ceru să i se repete de două ori anun-
ţarea, apoi, neconvins încă, strigă:
— Intră.
Albert se arătă. Beauchamp scoase o exclamaţie văzându-l pe
prietenul său cum calcă stângaci peste teancurile de hârtie şi peste
ziarele de toate mărimile care acopereau nu parchetul, ci podeaua roşie
a biroului său.
— Pe aci, pe aci, dragă Albert, spuse el întinzând mâna tânărului; ce
dracu te aduce? Te-ai rătăcit cumva? Ori vii pur şi simplu să mă chemi la
dejun? Caută de găseşte un scaun; uite colo, lângă planta aceea, doar ea îmi aminteşte că există pe lume foi ce nu sunt foi de hârtie.
— Beauchamp, spuse Albert, vin să-ţi vorbesc despre ziarul tău.
— Tu Morcerf? ce doreşti?
— O rectificare.
— Tu, o rectificare? în legătură cu ce, Albert? Dar ia loc.
— Mulţumesc, răspunse Albert pentru a doua oară, cu un semn uşor
din cap.
— Explică-mi.
— O rectificare cu privire la un fapt care atinge onoarea unui membru
al familiei mele.
— Hei, dar ce fapt? întrebă Beauchamp uimit. Nu se poate.
— Faptul care v-a fost scris din Ianina.
— Din Ianina?
— Da, din Ianina. Nu zău, ai aerul că nu ştii ce mă aduce la tine?
— Pe onoarea mea... Baptist, un ziar de ieri! strigă Beauchamp.
— Nu-i nevoie, ţi-l dau pe-al meu.
Beauchamp citi bolborosind:
"Ni se scrie din Ianina" etc, etc.
— Înţelegi că faptul este grav, spuse Morcerf după ce Beauchamp
termină.
— Aşadar, ofiţerul acesta este rudă cu tine? întrebă ziaristul.
— Da, glăsui Albert roşind.
— Şi ce vrei să fac pentru a-ţi fi agreabil? întrebă Beauchamp cu
blândeţe.
— Aş vrea, dragă Beauchamp, să retractezi faptul.
Beauchamp îl privi pe Albert cu o luare-aminte care anunţa, desigur,
multă bunăvoinţă.
— Chestia o să ne atragă într-o lungă discuţie, spuse el, căci întot-
deauna o retractare este un lucru grav. Ia loc, să recitesc rândurile
acestea.
Albert se aşeză şi Beauchamp reciti cu mai multă atenţie decât
prima dată rândurile incriminate de prietenul său.
— Ei vezi? spuse Albert, cu ton răspicat, aspru chiar, a fost insultat
în ziarul tău cineva din familia mea şi vreau o retractare.
— Vrei...
— Da vreau.
— Dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti deloc parlamentar, dragă
viconte.
— Nu vreau să fiu, răspunse tânărul ridicându-se; pretind
retractarea unui fapt pe care l-ai enunţat ieri, şi o voi obţine. Mi-eşti
de-ajuns de prieten, continuă Albert cu buzele strânse, văzând că, la
rându-i, Beauchamp începea să-şi înalţe capul trufaş; mi-eşti îndeajuns
prieten şi ca atare mă cunoşti; nădăjduiesc că, îndeajuns, pentru a
înţelege stăruinţa mea în împrejurarea aceasta.
— Morcerf, cu cuvinte ca acelea pe care le-ai rostii adineauri mă vei
face să uit că-ţi sunt prieten... Dar să nu ne supărăm, sau, cel puţin, nu
încă... Eşti neliniştit, iritat, jignit... Spune-mi, care rudă se numeşte Fer-
nand?
— Pur şi simplu tatăl meu, glăsui Albert, domnul Fernand Mondego,
conte de Morcerf, un militar bătrân care a văzut douăzeci de câmpuri de
bătaie şi ale cărui nobile cicatrice ar vrea unii să le acopere cu noroiul
murdar din şanţuri.
— Tatăl tău? întrebă Beauchamp, atunci se schimbă lucrul. Îţi înţeleg
indignarea, dragă Albert... Să mai citim o dată...
Şi reciti nota, apăsând de data asta asupra fiecărui cuvânt.
— Dar unde vezi că Fernand din gazetă e părintele tău? întrebă
Beauchamp.
— Nicăieri, ştiu bine, însă vor vedea alţii. De aceea vreau ca faptul
să fie dezminţit.
La auzul cuvântului vreau, Beauchamp îşi ridică ochii asupra lui Mor-
cerf şi, coborându-i aproape numaidecât, rămase o clipă îngândurat.
— Beauchamp, nu-i aşa că vei dezminţi faptul? repetă Morcerf cu fu-
rie crescândă, deşi tot reţinută.
— Da, spuse Beauchamp.
— Bravo! exclamă Albert.
— Dar după ce mă voi încredinţa că faptul este fals.
— Cum?
— Da, chestia merită să fie lămurită, şi am s-o lămuresc.
— Dar ce vezi dumneata nelămurit în toate acestea, domnule?
întrebă Albert scos din fire. Dacă nu crezi că e vorba de părintele meu,
spune-mi numaidecât; dacă crezi că e el, arată-mi temeiul acestei păreri.
Beauchamp îl privi pe Albert cu zâmbetu-i caracteristic, care ştia să
capete nuanţa tuturor pasiunilor.
— Domnule, glăsui el, pentru că acum vorbesc cu un domn, dacă aţi
venit să-mi cereţi explicaţii, trebuia să-mi spuneţi de la început, iar nu
să-mi vorbiţi despre prietenie şi despre alte lucruri de natura acelora pe
care am răbdarea să le ascult de o jumătate de ceas. Vom merge prin ur-
mare de acum încolo pe terenul acesta!
— Da, dacă nu retractaţi calomnia infamă!
— Un moment! Fără ameninţări, vă rog, domn Mondego, viconte de
Morcerf, nu le sufăr de la nimeni, şi cu atât mai puţin de la prieteni. Vreţi
deci să dezmint ştirea cu privire la colonelul Fernand, ştire cu privire la
care, pe onoarea mea, nu am nici un amestec?
— Da, vreau! spuse Albert a cărui minte începea să se tulbure.
— Altminteri, ne vom bate? continuă Beauchamp cu acelaşi calm.
— Da! declară Albert ridicând glasul.
— Bine! iată răspunsul meu, scumpe domn: ştirea nu a fost
publicată de mine, n-o cunoşteam, dar, prin intervenţia dumneavoastră,
mi-aţi atras atenţia asupra ei şi nu mai pot s-o uit, ea va rămâne deci
până când va fi dezminţită sau confirmată de cei în drept.
— Domnule, spuse Albert ridicându-se, voi avea deci onoarea să vă
trimit martorii mei, veţi discuta cu ei locul şi armele.
— Perfect, scumpe domn.
— Iar diseară, dacă vroiţi, sau cel mai târziu mâine ne vom întâlni.
— A, nu! Voi fi pe teren când va trebui şi, după părerea mea (am
dreptul să o formulez deoarece eu primesc provocarea) şi, după părerea
mea zic, ora nu e încă venită. Ştiu că mânuiţi foarte bine spada;
întrucâtva o mânuiesc şi eu; ştiu că nimeriţi trei semne din şase; cam la
fel nimeresc şi eu; ştiu că un duel între noi va fi un duel serios, deoarece
dumneavoastră aveţi curaj şi deoarece... am şi eu... Nu vreau deci să mă
expun a vă ucide sau a fi ucis fără motiv. La rându-mi voi pune eu
chestiunea şi o voi pune ca-te-go-ric.
Ţineţi aşa de mult la o retractare încât sunteţi gata să mă ucideţi
dacă n-o fac, deşi v-am spus, deşi vă repet, deşi vă afirm pe cuvânt de
onoare că nu cunoşteam faptul, deşi vă declar, în sfârşit, că e cu
neputinţă ca altcineva afară de dumneavoastră să-l bănuiască pe
domnul conte de Morcerf sub numele de Fernand?
— Ţin absolut.
— Ei bine, scumpe domn, consimt să mă bat cu dumneavoastră, dar
vreau un răgaz de trei săptămâni; peste trei săptămâni vă voi spune: da,
ştirea este falsă, o rectific; sau: da, ştirea este adevărată şi scot săbiile
din teacă sau pistoalele din toc, după cum vreţi.
— Trei săptămâni? exclamă Albert. Dar trei săptămâni sunt trei vea-
curi, în răstimpul cărora mă simt dezonorat.
— Dacă mi-aţi fi prieten, v-aş fi spus: răbdare, prietene; aţi devenit
duşmanul meu, şi vă spun: ce-mi pasă mie, domnule?
— Bine, fie peste trei săptămâni! spuse Morcerf. Gândiţi-vă însă că,
peste trei săptămâni, nu va mai exista nici o amânare, nici un
subterfugiu care să vă poată scuti...
— Domnule Albert de Morcerf, spuse Beauchamp ridicându-se la rân-
du-i, nu vă pot arunca pe fereastră decât peste trei săptămâni, adică
peste douăzeci şi patru de zile, şi nu aveţi dreptul să mă spintecaţi decât
atunci. Ne aflăm în 29 august; deci, la 21 ale lunii septembrie. Până
atunci este bine — şi vă dau un sfat de gentilom — să cruţăm lătrăturile
dintre doi dulăi înlănţuiţi la distanţă.
Şi salutându-l cu gravitate pe tânăr, Beauchamp îi întoarse spatele
şi trecu în tipografie.
Albert se răzbună pe un teanc de ziare pe care le împrăştie
şfichiuindu-le cu cravaşa; plecă pe urmă, nu fără a întoarce capul de
două sau trei ori spre uşa tipografiei.
În timp ce Albert dădea bice calului, după ce biciuise nevinovatele
hârtii înnegrite, îl zări străbătând bulevardul pe Morrel care, cu nasul în
vânt, cu ochii şi cu braţele degajate, trecea pe dinaintea băilor Chinois
venind dinspre Porte Saint-Martin şi îndreptându-se spre Madeleine.
— Iată un om fericit! spuse el oftând.
Din întâmplare, Albert nu se înşela.
