Lampa continua să ardă pe căminul Valentinei, mistuind ultimele pi-
cături de ulei care pluteau încă deasupra apei ; un cerc mai roşiatic
colora albastrul globului ; din flacăra devenită mai vie se desprindeau
ultimele scăpărări care par să fie, la obiectele neînsufleţite, ultimele
convulsii ale agoniei, comparată de atâtea ori cu agonia bietelor făpturi
omeneşti ; o lumină scăzută şi sinistră colorase, cu răsfrângere de opal,
perdelele albe şi aşternutul fetei.
Zgomotele străzii se stinseră de-a binelea, iar liniştea din casă era
îngrozitoare.
Uşa camerei lui Edouard se deschise atunci şi un cap pe care l-am
mai văzut apăru în oglinda aşezată în faţa uşii : doamna de Villefort se
înapoia să vadă efectul băuturii.
Se opri în prag, ascultă pâlpâitul lămpii, singurul zgomot perceptibil
în camera pe care ai fi crezut-o pustie, apoi înaintă încetişor spre masa
de noapte ca să vadă dacă paharul Valentinei era golit.
Precum am spus, conţinutul paharului era încă pe sfert.
Doamna de Villefort îl luă şi îl deşertă în cenuşa pe care o mişcă
pentru a înlesni absorbirea lichidului, apoi clăti cu băgare de seamă
cristalul, îl şterse cu batista şi-l aşeză la loc pe masa de noapte.
Cineva, a cărui privire s-ar fi putut cufunda în interiorul camerei, ar
fi putut să vadă atunci ezitarea doamnei de Villefort în a-şi aţinti ochii
asupra Valentinei şi în a se apropia de pat.
Licărirea lugubră, liniştea, poezia cumplită a nopţii se îmbinau fără
îndoială cu înspăimântătoarea poemă a conştiinţei sale: otrăvitoarei îi
era frică de opera sa.
În sfârşit, îşi luă inima în dinţi, dădu în lături perdeaua, se rezemă
de căpătâiul palului şi se uită la Valentine.
Fata nu mai respira, dinţii ei pe jumătate descleştaţi nu lăsau să mai
scape nici un atom din sufletul care trădează viaţa; buzele-i albite nu se
mai înfiorau; ochii, înecaţi într-un abur violet care părea că fusese filtrat
sub piele, formau un relief mai alb în locul unde globul umfla pleoapa, iar
genele lungi, negre, umbreau o piele mată cum e ceara.
Doamna de Villefort contemplă chipul cu o expresie elocventă în ne-
clintirea ei: se încumetă atunci şi, ridicând pătura, îşi puse mâna pe
inima fetei.
Inima era mută şi îngheţată.
Sub mâna ei bătea artera degetelor; îşi retrase mâna cu un fior.
Braţul Valentinei atârna afară din pat; părea modelat după acela
dintre Graţiile lui Germain Pilon; dar antebraţul era uşor deformat de o
crispare, iar pumnul de o formă aşa de pură se sprijinea uşor înţepenit,
cu degetele îndepărtate, pe măsuţa de mahon.
Rădăcina unghiilor era vânătă.
Pentru doamna de Villefort nu mai încăpea îndoială: se sfârşise totul,
opera cumplită, ultima, pe care trebuise s-o îndeplinească, era
terminată.
Otrăvitoarea nu mai avea ce să caute în cameră; se trase înapoi cu
atâta precauţiune încât era vădit că se temea de zgomotul paşilor pe
covor, dar, în timp ce se trăgea înapoi, ţinea perdeaua ridicată,
absorbind spectacolul morţii care poartă în sine irezistibila-i atracţie câtă
vreme moartea nu e descompunere, ci numai imobilitate, câtă vreme ea
rămâne un mister şi nu-i încă dezgust.
Minutele se scurgeau; doamna de Villefort nu putea să dea drumul
perdelei pe care o ţinea suspendată ca un giulgiu asupra capului Valenti-
nei.
Plăti reveriei tributul: (de bună seamă că remuşcările sunt reveria
crimei).
În momentul acela scăpărările veiozei se înteţiră.
Doamna de Villefort tresări auzind zgomotul, şi dădu drumul
perdelei.
În clipa aceea veioza se stinse şi camera fu cufundată într-o beznă
înfricoşătoare.
În mijlocul beznei, pendula se trezi şi sună orele patru şi jumătate.
Înspăimântată de zguduirile succesive, otrăvitoarea ajunse bâjbâind
la uşă şi intră în apartamentul ei cu sudoarea neliniştii pe frunte.
Întunericul mai ţinu două ceasuri.
Apoi, puţin câte puţin, o lumină alburie năpădi apartamentul, filtrân-
du-se printre storuri; apoi puţin câte puţin, lumina crescu dând culoare şi
formă obiectelor şi corpurilor.
În momentul acesta răsună pe scară tusea infirmierei, şi femeia
intră la Valentine cu o ceaşcă în mână.
Pentru un părinte, pentru un amant, prima privire ar fi fost hotărâ-
toare: Valentine era moartă; pentru salariată, Valentine nu era decât
adormită.
— Bun, spuse apropiindu-se de masa de noapte, a băut o parte din
doctorie, paharul e pe două treimi gol.
Se duse pe urmă la cămin, reaprinse focul, se aşeză în jilţ şi, deşi
abia se dăduse jos din pat, profită de somnul Valentinei ca să mai
doarmă câteva clipe.
O trezi pendula bătând orele opt.
Atunci, uimită de somnul îndărătnic în care rămânea fata,
înfricoşată de braţul ce spânzura din pat, înaintă spre pat şi abia atunci
remarcă buzele reci şi pieptul îngheţat.
Vru să readucă braţul lângă corp, dar braţul nu se supuse decât cu
înţepeneala aceea înspăimântătoare care nu putea s-o înşele pe
infirmieră.
Scoase un strigăt oribil.
Apoi, alergând la uşă:
— Ajutor! strigă ea: ajutor!
— Cum, ajutor? răspunse de la piciorul scării glasul domnului d'A-
vrigny.
Era ora când doctorul venea de obicei.
— Cum, ajutor? strigă glasul lui Villefort năpustindu-se din cabinetul
său; doctore, n-ai auzit strigându-se după ajutor?
— Ba da, ba da; să urcăm, răspunse d'Avrigny, să urcăm repede la
Valentine.
Dar, mai înainte ca medicul şi părintele să fi intrat, servitorii care se
aflau la acelaşi etaj, în camere sau pe coridoare, pătrunseră şi văzând-o
pe Valentine palidă, nemişcată în pat, înălţau mâinile la cer şi se clătinau
de parcă ar fi fost loviţi de ameţeală.
— Chemaţi-o pe doamna de Villefort! treziţi-o pe doamna de
Villefort strigă procurorul regal din uşa camerei în care nu îndrăznea
parcă să intre.
Dar, în loc să răspundă, servitorii îl priveau pe domnul d'Avrigny
care intrase, alergase la Valentine şi o ridică în braţe.
— Şi ea! murmură el dându-i drumul. O, Doamne! Doamne! când ai să te saturi?
Villefort se năpusti în apartament.
— Ce spui? strigă el înălţând mâinile la cer. Doctore, doctore...
— Spun că Valentine a murit! răspunse d'Avrigny cu glas solemn şi
cumplit în solemnitatea lui.
Domnul de Villefort se prăbuşi de parcă picioarele i-ar fi fost tăiate,
şi căzu cu capul pe patul Valentinei.
La auzul cuvintelor doctorului, la strigătele părintelui, servitorii bui-
măciţi fugiră cu exclamaţii înăbuşite; paşii lor precipitaţi se auziră pe
scări şi pe coridoare, apoi o mare mişcare prin curţi şi zgomotul se
stinse; de la primul până la ultimul, ei fugiseră din casa blestemată.
În momentul acela doamna de Villefort, cu braţul trecut pe jumătate
prin capotul de dimineaţă, ridică perdeaua; rămase o clipă în prag, cu
aerul că-i întreabă pe cei de faţă şi chemând în ajutorul său câteva
lacrimi rebele.
Deodată făcu un pas sau, mai bine zis, un salt înainte, cu braţele în-
tinse spre masă.
Îl văzu pe d'Avrigny plecându-se curios asupra mesei şi luând
paharul pe care ea era sigură că l-a golit în timpul nopţii.
Paharul conţinea o treime, exact cât avusese când a aruncat
conţinutul în cenuşă.
Spectrul Valentinei ridicat în faţa otrăvitoarei ar fi zguduit-o mai pu-
ţin.
Într-adevăr, era chiar culoarea băuturii pe care ca a turnat-o în
paharul Valentinei, şi pe care Valentine a băut-o. Era chiar otrava care nu
poate înşela ochii domnului d'Avrigny, şi pe care domnul d'Avrigny o
priveşte atent: Dumnezeu a făcut, fără îndoială, o minune ca să rămână,
în ciuda precauţiunilor asasinei, o urmă, o dovadă de denunţ al crimei.
Între timp, pe când doamna de Villefort rămăsese nemişcată ca
statuia Teroarei, pe când Villefort, cu capul ascuns în păturile patului
mortuar, nu vedea nimic în jurul său, d'Avrigny se apropie de fereastră
ca să examineze bine cuprinsul paharului şi să guste un strop luat pe
vârful degetului.
— Aha, murmură el, acum nu mai este brucină; să vedem ce o fi.
Alergă atunci la unul din dulapurile din camera Valentinei, dulap
transformat în farmacie, şi, scoţând din caseta sa mică de argint un
flacon de acid nitric, picură câţiva stropi în opalul lichidului care se
schimbă numaidecât într-o jumătate de pahar de sânge viu.
— Aha! făcu d'Avrigny cu groaza judecătorului căruia i se arată ade-
vărul, amestecată cu bucuria savantului căruia i se dezvăluie o
problemă.
Doamna de Villefort se întoarse o clipă; ochii ei zvârliră flăcări, apoi
se stinseră; căută, clătinându-se, uşa cu mâna şi dispăru.
În clipa următoare se auzi zgomotul îndepărtat al unui corp ce
cădea pe parchet.
Dar nimeni nu luă seama. Infirmiera privea analiza chimică, Villefort
stătea zdrobit.
Numai domnul d'Avrigny o urmărise pe doamna de Villefort din ochi
şi remarcase ieşirea ei zorită.
Ridică perdeaua camerei Valentinei şi, străbătând cu privirea odaia
lui Edouard, până în apartamentul doamnei de Villefort, o văzu pe
aceasta lungită pe parchet.
— Du-te de-i dă ajutor doamnei de Villefort, spuse el infirmierei;
doamna de Villefort se simte rău.
— Dar domnişoara Valentine? îngăimă aceasta.
— Domnişoara Valentine nu mai are nevoie de ajutor, spuse d'Avrig-
ny, deoarece domnişoara Valentine a murit.
— A murit? a murit? suspină Villefort în paroxismul unei dureri cu
atât mai sfâşietoare cu cât era nouă, necunoscută, neînchipuită pentru
inima lui de bronz.
— Spuneţi că a murit? strigă al treilea glas; cine a spus că Valentine
a murit?
Cei doi bărbaţi întoarseră capul şi-l zăriră în uşă pe Morrel, palid,
descompus, înfricoşător.
Iată ce se întâmplase:
Morrel se înfăţişase la ora obişnuită prin portiţa care ducea la Noir-
tier.
Împotriva obiceiului, găsi poarta deschisă, astfel că nu mai avu
nevoie să sune, şi intră.
Aşteptă o clipă în vestibul, chemând un servitor care-l introducea la
bătrânul Noirtier.
Dar nu răspunse nimeni; servitorii, dună cum ştiţi, părăsiseră casa.
Morrel nu avea în ziua aceea nici un motiv special de nelinişte: avea
făgăduiala lui Monte-Cristo că Valentine va trăi şi, până atunci,
făgăduiala fusese respectată cu credinţă. În fiecare seară contele îi
dăduse veşti bune pe care a doua zi Noirtier le confirma.
Totuşi pustietatea i se păru ciudată; strigă a doua oară, a treia oară;
aceeaşi linişte.
Atunci hotărî să urce.
Uşa lui Noirtier era deschisă ca toate celelalte.
Îl văzu din primul moment pe bătrân în jilţul lui, la locul obişnuit; o-
chii dilataţi păreau că exprimă o spaimă interioară, confirmată şi de
paloarea bizară a chipului său.
— Cum vă simţiţi, domnule? întrebă tânărul nu fără o strângere de
inimă.
— Bine, făcu bătrânul clipind din ochi; bine.
Dar înfăţişarea lui păru că devine şi mai neliniştită.
— Sunteţi frământat, continuă Morrel, aveţi nevoie de ceva? Vreţi să
chem un servitor?
— Da, făcu Noirtier.
Morrel apucă şnurul soneriei; dar, cu toate că trase de aproape să-l
rupă, nu veni nimeni.
Se întoarse spre Noirtier.
Paloarea şi neliniştea sporeau pe chipul bătrânului.
— Doamne! Doamne! de ce n-or fi venind? glăsui Morrel. O fi cineva
bolnav în casă?
Ochii lui Noirtier părură pe punctul de-a ieşi din orbite.
— Dar ce aveţi? continuă Morrel. Mă speriaţi. Valentine! Valentine!
— Da! Da! făcu Noirtier.
Maximilien deschise gura să vorbească, dar limba nu putu să articu-
leze nici un sunet: se clătină şi se rezemă de perete.
Apoi întinse mâna spre uşă.
— Da, da, continuă bătrânul.
Maximilien se repezi pe scara cea mică pe care o parcurse din două
salturi, în timp ce Noirtier părea că îl îndeamnă din ochi:
— Mai repede! mai repede!
Un minut îi ajunse tânărului să străbată mai multe camere, pustii ca
şi restul casei, şi să ajungă până la odaia Valentinei.
Nu avu nevoie să împingă uşa: era dată în lături.
Primul sunet pe care îl auzi, fu un suspin. Văzu ca printr-un nor o fi-
gură neagră, îngenuncheată şi pierdută într-un morman de rufărie albă.
Teama, înfricoşătoarea teamă, îl ţintuia în prag.
Atunci auzi un glas spunând:
— Valentine a murit!
Şi un al doilea glas care, ca un ecou, răspundea:
— A murit! A murit!
