Monte-Cristo scoase un strigăt de bucurie văzându-i pe tineri
împreună.
— Bravo! spuse el. Nădăjduiesc că totul s-a sfârşit, s-a aranjat.
— Da, glăsui Beauchamp; zvonuri absurde care s-au spulberat sin-
gure, şi care, dacă s-ar repeta acum, ar avea în mine cel dintâi duşman.
Prin urmare să nu mai vorbim despre asta.
— Albert îţi va spune, declară contele, că acesta e sfatul pe care i-l
dădusem şi cu. Uite, adăugă el, mă găsiţi terminând cea mai detestabilă
îndeletnicire pe care cred că am avut-o vreodată.
— Dar ce faceţi? întrebă Albert. Îmi pare că puneţi ordine în hârtii.
— O, nu în hârtiile mele, căci în ele a fost totdeauna, slavă
Domnului, o ordine minunată, dat fiindcă cu nu am hârtii, — ci în acelea
ale domnului Cavalcanti.
— Ale domnului Cavalcanti? întrebă Beauchamp.
— Ei da, nu ştii că el e un tânăr pe care contele îl lansează? întrebă
Morcerf.
— A, nu, să fim înţeleşi! răspunse Monte-Cristo. Eu nu lansez pe ni-
meni, şi pe domnul Cavalcanti mai puţin decât pe oricare altul.
— Dar care se va căsători cu domnişoara Danglars în locul meu;
ceea ce, continuă Albert începând să zâmbească, precum poţi să
bănuieşti, dragă Beauchamp, mă mâhneşte nespus de mult.
— Cum, Cavalcanti se însoară cu domnişoara Danglars? întrebă
Beauchamp.
— Ei, dar dumneata vii de la capătul lumii? glăsui Monte-Cristo;
dumneata, un ziarist reputat? Tot Parisul nu vorbeşte decât despre asta.
— Şi dumneavoastră, conte, aţi pus la cale căsătoria? întrebă Beau-
champ.
— Eu? O, te rog să taci, domnule gazetar, să nu spui aşa ceva. Eu să
pun la cale o căsătorie? Nu, nu mă cunoşti; dimpotrivă, eu m-am opus
din tot sufletul şi am refuzat să fac cererea.
— A, înţeleg, din cauza prietenului nostru Albert, spuse Beauchamp.
— Din cauza mea? exclamă tânărul. O, nu, te rog! Contele va
mărturisi, dimpotrivă, că eu l-am rugat întruna să zădărnicească
proiectul acesta care, din fericire, este zădărnicit. Contele pretinde că nu
lui îi datorez mulţumiri; fie, voi înălţa, asemenea strămoşilor, un altar
Dumnezeului necunoscut.
— Ascultă, spuse Monte-Cristo, rolul meu e aşa de redus încât sunt
în termeni reci cu socrul şi cu tânărul; numai domnişoara Eugénie, care
nu-mi face impresia a avea o vocaţie profundă pentru căsătorie, văzând
cât de puţin dispus eram eu s-o fac să renunţe la scumpa ei libertate,
mi-a păstrat toată afecţiunea.
— Şi spuneţi că mariajul e pe cale să se facă?
— O, da, în ciuda celor ce am putut spune. Eu nu-l cunosc pe tânăr;
se pretinde că e bogat şi de bună familie, dar pentru mine lucrurile
acestea sunt un simplu se zice. Am repetat toate astea până la saturaţie
domnului Danglars; el însă e îndrăgostit la toartă de tânărul din Lucca.
Am mers până la a-i împărtăşi o împrejurare care, pentru mine, era mai
gravă: tânărul a fost răpit la o vârstă fragedă de ţigani, sau rătăcit de
preceptorul său — bine nu ştiu. Ceea ce ştiu însă e că părintele său l-a
pierdut din vedere de mai bine de zece ani, aşa că a trăit în aceşti zece
ani o viaţă pribeagă, singur Dumnezeu ştie cum. Ei bine, nimic nu l-a
putut zdruncina. M-a însărcinat să scriu maiorului, să-i cer acte; priviţi
hârtiile. Le trimit, dar, ca şi Pilat, spălându-mă pe mâini.
— Dar domnişoara d'Armilly? întrebă Beauchamp; cum vă priveşte
pe dumneavoastră, care îi răpiţi eleva?
— Nu prea ştiu cum; se pare însă că pleacă în Italia. Doamna Dan-
glars mi-a vorbit despre ea şi mi-a cerut scrisori de recomandaţie pentru
impresari; i-am dat un cuvânt pentru directorul Teatrului Valle, care mi-e
întrucâtva obligat. Dar ce ai, Albert? Îmi pari foarte mâhnit; nu cumva,
fără să-ţi dai seama, eşti îndrăgostit de domnişoara Danglars?
— Nu, după câte ştiu, spuse Albert zâmbind cu tristeţe.
Beauchamp se apucă să privească tablourile.
— Dar, în sfârşit, continuă Monte-Cristo, nu eşti în apele dumitale.
Haide, ce ai? Spune-mi.
— Mă doare capul, spuse Albert.
— În cazul acesta, dragă viconte, îţi propun un remediu sigur; reme-
diu care mi-a izbutit şi mic ori de câte ori am încercat o indispoziţie.
— Anume? întrebă tânărul.
— Deplasarea.
— Serios?
— Da; şi uite, deoarece în momentul acesta sunt şi eu extrem de in-
dispus, plec. Vrei să plecăm împreună?
— Dumneavoastră indispus, conte? întrebă Beauchamp; şi de ce?
— Eh, îţi e uşor să vorbeşti; aş vrea să te văd ce ai face când, în
casa dumitale, s-ar desfăşura o anchetă.
— O anchetă? Ce anchetă?
— Aceea pe care domnul de Villefort o face împotriva simpaticului
meu asasin, un tâlhar scăpat din ocnă după câte se pare.
— A, da, glăsui Beauchamp; am citit în ziare. Ce-i cu acest
Caderousse?
— Pare-se că e un provensal. Domnul de Villefort a mai auzit despre
el când era la Marsilia, şi domnul Danglars îşi aminteşte că l-a văzut. De
aceea domnul procuror regal depune tot interesul în această afacere,
astfel că l-a sesizat pe prefectul poliţiei şi, graţie acestui interes pentru
care sunt cât se poate de recunoscător, mi se trimit aci, de cincisprezece
zile, toţi bandiţii ce pot fi procuraţi la Paris şi prin împrejurimi, sub
pretextul că ar fi asasinii domnului Caderousse; dacă lucrurile continuă
astfel, n-o să mai existe, în frumosul regat al Franţei, hoţ sau asasin care
să nu cunoască pe degete planul casei mele; de aceea m-am hotărât să
le-o las întreagă şi să plec cât voi putea mai departe. Hai cu mine,
viconte, te iau.
— Cu plăcere.
— Prin urmare, ne-am înţeles?
— Da, dar unde?
— Ţi-am spus: unde aerul e curat, unde zgomotul adoarme, unde,
oricât de orgolios ai fi, te simţi umil şi te vezi mic. Îmi place micşorarea
aceasta, mie, despre care se spune că sunt, ca şi August, stăpânul
Universului.
— În sfârşit, unde mergeţi?
— Pe mare, viconte, pe mare. Sunt un marinar, precum vezi; de copil
am fost legănat în braţele bătrânului ocean şi la sânul frumoasei
Amphitrita; m-am jucat cu mantia verde a unuia şi cu rochia azurie a
alteia; iubesc marea, aşa cum iubeşti o metresă şi, când n-am văzut-o de
multă vreme, îmi este dor de ea.
— Haide, conte, să mergem!
— Pe mare?
— Da.
— Accepţi?
— Accept.
— Bine, viconte. Astă-seară va fi în curtea mea o trăsură de
călătorie în care ne putem întinde ca într-un pat; la trăsură vor fi
înhămaţi patru cai de poştă. Domnule Beauchamp, este loc pentru patru.
Vrei să vii cu noi? Te iau.
— Mulţumesc, vin de pe mare.
— Cum? Vii de pe mare?
— Da, sau cam aşa ceva. Am făcut un mic voiaj în insulele
Borromee.
— Ce are a face? Haidem, spuse Albert.
— Nu, dragă Morcerf, ai să înţelegi că, din moment ce refuz,
înseamnă că mi-e cu neputinţă. De altminteri, este necesar — adaugă el
coborând vocea — să rămân la Paris măcar pentru a supraveghea cutia
ziarului.
— Eşti un bun şi admirabil prieten, spuse Albert; da, ai dreptate, ve-
ghează, supraveghează, Beauchamp, şi caută de îl descoperă pe
duşmanul căruia i se datorează destăinuirea.
Albert şi Beauchamp se despărţiră: ultima lor strângere de mână în-
chidea toate înţelesurile pe care buzele nu puteau să le exprime faţă de
un străin.
— Excelent băiat Beauchamp! spuse Monte-Cristo după plecarea
ziaristului, nu e aşa, Albert?
— O, da, un om de inimă, vă asigur; de aceea îl iubesc din tot sufle-
tul. Dar acum, când suntem singuri, încotro mergem? — măcar că lucrul
mi-e aproape egal.
— În Normandia, dacă vrei.
— De minune! Suntem cu totul la ţară, nu-i aşa? Fără societate, fără
vecini?
— Suntem între noi, cu cai pentru curse, cu câini pentru vânătoare şi
cu o barcă pentru pescuit; atâta tot.
— E ceea ce îmi trebuie; îi dau de veste mamei şi sunt la ordinele
dumneavoastră.
— Dar ţi se va îngădui? întrebă contele.
— Ce?
— Să vii în Normandia.
— Mie? Nu sunt liber oare?
— Să mergi unde vrei singur, ştiu, deoarece te-am întâlnit hoinărind
prin Italia.
— Ei, şi?
— Dar să pleci cu omul căruia i se spune contele de Monte-Cristo?
— Aveţi memorie slabă, conte.
— Cum aşa?
— Nu v-am spus câtă simpatie vă poartă mama?
— Deseori femeia se schimbă, a spus Francisc I, femeia e ca unda, a
spus Shakespeare: unul era un mare rege, altul un mare poet, şi fiecare
cunoştea desigur femeia.
— Da, femeia; dar mama nu-i femeia: e o femeie.
— Îi îngădui unui biet străin să nu înţeleagă perfect toate
subtilităţile limbii dumitale?
— Vreau să spun că mama e zgârcită cu sentimentele ei, dar că, a-
tunci când le dăruieşte, e pentru totdeauna.
— Aha, glăsui Monte-Cristo oftând; şi crezi că ea îmi face onoarea
altui sentiment decât al celei mai perfecte indiferenţe?
— V-am mai spus şi vă repet, declară Morcerf; cu siguranţă că dum-
neavoastră sunteţi un om foarte ciudat şi mult superior.
— O!
— Da, căci mama s-a lăsat prinsă, nu de curiozitate, ci de interesul
pe care i-l inspiraţi. Când suntem singuri, nu vorbim decât despre
dumneavoastră.
— Şi ea îţi spune să te păzeşti de Manfred?
— Dimpotrivă, îmi spune: "Morcerf, îl cred pe conte un caracter
nobil; caută să te faci iubit de el".
Monte-Cristo îşi abătu privirile şi scoase un oftat.
— Serios? spuse el.
— Încât, înţelegeţi, continuă Albert, în loc să se opună călătoriei
mele, o va aproba din tot sufletul deoarece intră în recomandările pe
care mi le face în fiecare zi.
— Bine, glăsui Monte-Cristo; pe deseară. Să fii aci la cinci; vom ajun-
ge la miezul nopţii sau la ora unu.
— Cum, la Tréport?
— La Tréport sau în împrejurimi.
— Nu vă trebuiesc decât opt ore pentru a face patruzeci şi opt de le-
ghe?
— Opt ore înseamnă încă mult, declară Monte-Cristo.
— Hotărât, sunteţi omul minunilor şi veţi izbuti nu numai să întreceţi
drumul de fier, ceea ce nu e tocmai greu, în special în Franţa, dar să
mergeţi mai iute decât telegraful.
— Până una alta, viconte, deoarece tot aveam nevoie de şapte sau
opt ceasuri ca să ajungem, fii punctual.
— Fiţi pe pace, nu am altceva de făcut decât să mă pregătesc.
— Atunci, la cinci.
— La cinci.
Albert ieşi. După ce îi făcuse, zâmbind, un semn din cap, Monte-
Cristo rămase un moment pe gânduri, absorbit parcă într-o meditare
profundă. În sfârşit, trecându-şi mâna peste frunte ca pentru a alunga
reveria, se duse la placa de metal şi bătu de două ori.
Bertuccio intră.
— Meştere Bertuccio, îi spuse el, nu mâine, nu poimâine, cum
proiectasem la început, ci astă-seară plec în Normandia; până la orele
cinci ai timp mai mult decât este nevoie; vei da de veste rândaşilor de la
primul popas; domnul de Morcerf mă însoţeşte. Du-te.
Bertuccio se supuse şi un argat alergă la Pontoise să anunţe că tră-
sura va trece pe acolo la şase fix. Rândaşul din Pontoise trimise la
popasul următor un argat care, la rându-i, trimise altul; şi, în şase
ceasuri, toate haltele întocmite în drum erau înştiinţate.
Înainte de plecare contele se duse la Haydée, o anunţă că pleacă, îi
spuse unde merge şi puse toată casa la ordinele ei.
Albert fu exact. Călătoria, posomorâtă la început, se lumină curând
prin efectul fizic al iuţelii. Morcerf nu putuse concepe o atare viteză.
— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, cu poştalionul vostru care face
două leghe pe oră, cu legea stupidă care interzice unui călător să treacă
înaintea altuia fără a-i cere permisiunea, astfel că un călător bolnav sau
cârcotaş poate înlănţui în urma lui pe călătorii veseli şi sănătoşi, nu e nici
o plăcere; eu evit acest neajuns călătorind cu trăsura mea proprie şi cu
caii mei; nu-i aşa, Ali?
Şi, trecându-şi capul prin uşă, contele scotea un mic strigăt de în-
demn care dădea aripi cailor; nu mai alergau, ci zburau. Trăsura gonea
ca un tunet pe pavaj şi lumea întorcea capul ca să vadă meteorul
învăpăiat. Repetând strigătul, Ali zâmbea, îşi arăta dinţii albi, strângea în
mâinile robuste frâiele înspumate, îmboldindu-şi caii a căror coamă
frumoasă flutura în vânt; Ali, copilul deşertului, se regăsea în elementul
său şi, cu chipu-i negru, cu ochii înflăcăraţi, cu burnusul alb ca zăpada,
părea în mijlocul pulberii pe care o stârnea geniul simunului şi zeul
uraganului.
— Iată o voluptate pe care nu o cunoşteam, spuse Morcerf,
voluptatea vitezei.
Şi ultimii nori de pe frunte se împrăştiau ca şi cum aerul pe care îl spinteca ar fi luat norii cu el.
— Dar unde naiba găsiţi astfel de cai? întrebă Albert. Îi creşteţi în-
tr-adins?
— Exact, spuse contele. Acum şase ani am găsit în Ungaria un
armăsar faimos, renumit pentru viteza lui; l-am cumpărat, nu mai ştiu cu
cât: a plătit Bertuccio. În acelaşi an a avut treizeci şi doi de mânji. Vom
trece acum în revistă întreaga progenitură a acelui părinte: sunt toţi la
fel, negri, fără o singură pată, afară de o stea în frunte, căci pentru
privilegiatul hergheliei iepele au fost alese aşa cum se aleg pentru paşă
favoritele.
— Admirabil! Dar spuneţi-mi, conte, ce faceţi cu toţi caii aceştia?
— Precum vezi, călătoresc cu ei.
— Dar nu veţi călători totdeauna...
— Când n-o să mai am nevoie, Bertuccio îi va vinde; şi susţine că va
câştiga treizeci sau patruzeci de mii de franci cu ei.
— N-o să existe însă nici un rege în Europa îndeajuns de bogat ca să
vi-i cumpere.
— Atunci îi va vinde vreunui simplu vizir din Orient, care îşi va goli
tezaurul ca să-i plătească, şi care îl va umple la loc administrând lovituri
de beţe la talpa supuşilor săi.
— Conte, vreţi să vă comunic un gând ce mi-a venit?
— Spune.
— Acela că, după dumneavoastră, domnul Bertuccio e desigur, cel
mai bogat particular din Europa.
— Te înşeli viconte. Sunt sigur că, dacă ai întoarce buzunarele lui
Bertuccio pe dos, n-ai găsi nici zece gologani la un loc.
— De ce? întrebă tânărul. Domnul Bertuccio e un fenomen oare? O,
dragă conte, nu mă duceţi prea departe în lumea închipuirilor căci, vă în-
ştiinţez, nu vă mai cred.
— Nu e nici o minune cu mine, Albert; cifre şi raţiune, atâta tot.
Logica e aceasta: un administrator fură, dar de ce fură?
— Eh, pentru că e în firea lui, spuse Albert; fură ca să fure.
— Nu, te înşeli: fură pentru că are o femeie, copii, dorinţi ambiţioase
pentru el, pentru familia sa; fură mai ales pentru că nu e sigur de stăpâ-
nul său şi vrea să-şi facă un viitor. Ei bine, domnul Bertuccio este singur
pe lume: scoate din punga mea fără să-mi dea socoteală şi e sigur că nu
mă va părăsi niciodată.
— De ce?
— Pentru că n-aş găsi unul mai bun.
— Vă învârtiţi într-un cerc vicios: acela al probabilităţilor.
— O, nu; mă menţin în certitudini. Servitorul bun e pentru mine
acela asupra căruia am drept de viaţă şi de moarte.
— Şi aveţi drept de viaţă sau de moarte asupra lui Bertuccio?
întrebă Albert.
— Da, răspunse contele cu răceală.
Sunt cuvinte care închid conversaţia ca o poartă de fier. Da-ul conte-
lui era unul din aceste cuvinte.
Restul călătoriei decurse cu aceeaşi iuţeală; cei treizeci şi doi de cai
împărţiţi în opt popasuri făcură patruzeci şi opt de leghe în opt ore. Ajun-
seră la miezul nopţii la poarta unui parc frumos. Portarul stătea în picioa-
re şi ţinea poarta deschisă. Fusese înştiinţat de rândaşul ultimului post.
Erau orele două şi jumătate noaptea. Morcerf fu condus la aparta-
mentul său. Găsi baia şi cina gata. Servitorul care făcuse drumul pe
scaunul de la spatele trăsurii era la ordinele lui; Baptistin, care făcuse drumul pe scaunul din faţă, era la ordinele contelui.
Albert făcu o baie, mâncă şi se culcă. Toată noaptea fu legănat de
susurul melancolic al valului. Când se sculă, se duse ţintă la fereastră, o
deschise şi se pomeni pe o mică terasă unde avea în faţă marea, adică i-
mensitatea, iar în spate un parc drăguţ dând într-o pădurice.
Într-un golf de o anumită mărime se legăna o corvetă micuţă având
un pavilion cu stema lui Monte-Cristo, stemă reprezentând un munte de
aur pe o mare de azur, cu o cruce purpurie în vârf, ceea ce putea să fie
tot aşa de bine o aluzie la numele său care reamintea Calvarul, şi din
care pătimirile lui Christ au făcut un munte mai preţios decât aurul,
precum şi crucea infamă, sfinţită de sângele său divin, cât şi la vreo
amintire personală de suferinţă şi de regenerare, îngropată în noaptea
trecutului misterios. În jurul goeletei erau mai multe bărcuţe aparţinând
pescarilor din satele vecine şi care păreau nişte supuşi umili la ordinele
reginei lor.
Aci, ca şi în toate locurile unde Monte-Cristo se oprea măcar pentru
două zile, viaţa era organizată la nivelul celui mai mare confort; de
aceea viaţa devenea imediat plăcută.
Albert găsi în anticameră două puşti şi toate ustensilele necesare u-
nui vânător; o încăpere mai înaltă, de la parter, era consacrată acelor
ingenioase aparate pe care englezii, mari pescari pentru că sunt
răbdători şi leneşi, n-au izbutit încă să le impună pescarilor îndărătnici
din Franţa.
Ziua trecu în aceste felurite exerciţii în care, de altminteri, Monte-
Cristo excela: uciseră o duzină de fazani în parc, pescuiră tot atâţia
păstrăvi în râuri, luară masa într-un chioşc care dădea spre mare şi li se
servi ceaiul în bibliotecă.
A treia zi, pe înserate, zdrobit de oboseala unei vieţi care părea
pentru Monte-Cristo o jucărie, Albert dormea într-un jilţ lângă fereastră,
în timp ce contele întocmea cu arhitectul său planul unei sere, când
tropotul unui cal ce sfărâma pietrişul de pe drum îl sili pe tânăr să ridice
capul; se uită pe fereastră şi, cu o foarte neplăcută surpriză, îl văzu în
curte pe valetul său de care nu vrusese să fie însoţit pentru a nu-l
incomoda pe Monte-Cristo.
— Florentin aci? exclamă el sărind din jilţ; nu cumva mama o fi bol-
navă?
Şi dădu buzna spre uşa camerei.
Monte-Cristo îl urmări din ochi şi-l văzu adresându-se valetului care,
gâfâind încă, scoase din buzunar un pacheţel pecetluit. Pacheţelul
cuprindea un ziar şi o scrisoare.
— De la cine-i scrisoarea? întrebă Albert repede.
— De la domnul Beauchamp, răspunse Florentin.
— Te trimite Beauchamp?
— Da, domnule. M-a chemat la el, mi-a dat banii trebuitori pentru
călătorie, mi-a adus un cal de poştă şi m-a obligat să-i făgăduiesc că nu
voi poposi până n-ajung la domnul: am făcut drumul în cincisprezece ore.
Albert desfăcu scrisoarea, înfiorându-se: de la primele rânduri
scoase un strigăt, şi apucă ziarul cu un tremur vădit.
Deodată ochii i se întunecară, picioarele i se tăiară şi, gata să cadă,
se sprijini de Florentin care întindea braţele să-l susţină.
— Bietul băiat! murmură Monte-Cristo cu glas aşa de încet încât nici
el nu-şi auzi cuvintele de compătimire; e scris deci ca greşeala părinţilor
să cadă asupra copiilor până la a treia şi-a patra generaţie.
În vremea asta Albert îşi recăpătase puterile şi, continuând să citească, îşi scutură părul muiat de sudoare; mototoli scrisoarea şi ziarul:
— Florentin, spuse el, calul dumitale e în stare să facă drumul înapoi
la Paris?
— E un biet căluţ cotonog, de poştă.
— O, Doamne. Şi cum era casa când ai plecat?
— Destul de calmă; înapoindu-mă însă de la domnul Beauchamp,
am găsit-o pe doamna în lacrimi; mă chemase, vrând să ştie când vă
înapoiaţi. I-am spus atunci că plec la dumneavoastră din partea
domnului Beauchamp. A făcut o mişcare ca pentru a întinde braţul să mă
oprească; dar, după un moment de gândire, a spus: "Da, du-te Florentin,
şi să vină".
— Da, mamă, da, murmură Albert; vin, fii liniştită, va fi vai de
netrebnic... În primul rând însă, trebuie să plec.
Porni înapoi spre camera unde îl lăsase pe Monte-Cristo.
Cinci minute fuseseră de ajuns pentru a opera o tristă metamorfoză;
ieşise într-o stare de calm, se înapoia cu glasul alterat, cu chipul brăzdat
de îmbujorări febrile, cu ochi scânteietori sub pleoape încercănate şi cu
mersul şovăitor al unui om beat.
— Conte, glăsui, el, vă mulţumesc pentru buna dumneavoastră
ospitalitate de care aş fi vrut să mă bucur mai îndelung, dar trebuie să
mă întorc la Paris.
— Cum? ce s-a întâmplat?
— O mare nenorocire; îngăduiţi-mi însă să plec, e vorba de ceva cu
mult mai preţios decât viaţa mea. Nici o întrebare, conte, vă rog însă da-
ţi-mi un cal.
— Caii mei sunt la dispoziţia dumitale, viconte, spuse Monte-Cristo;
ai să te istoveşti, însă, de oboseală gonind călare; ia o caleaşcă, un
cupeu, o trăsură.
— Nu; ar dura prea mult, şi apoi am nevoie de oboseala aceasta de
care vă temeţi: îmi va face bine.
Albert înainta câţiva paşi, învârtindu-se ca un om izbit de un glonţ,
şi căzu într-un scaun de lângă uşă.
Monte-Cristo nu văzu al doilea acces de slăbiciune: se afla la
fereastră şi striga:
— Ali! un cal pentru domnul de Morcerf! Repede, e urgent!
Cuvintele îl readuseră la viaţă pe Albert; se năpusti din cameră; con-
tele îl urmă.
— Vă mulţumesc, murmură tânărul aruncându-se în şa. Florentin,
înapoiază-te şi dumneata cât mai repede. E vreun cuvânt de ordine ca să
mi se dea cai la staţiile de schimb?
— Nimic altceva decât să-l predai pe cel cu care eşti: se va pune
şaua imediat pe altul.
Albert se pregătea să-şi facă vânt; se opri.
— Poate că plecarea mea o să vi se pară ciudată, nesăbuită, spuse
tânărul. Nu puteţi înţelege cum câteva rânduri scrise într-un ziar aruncă
pe cineva în deznădejde; ei bine, adăugă el zvârlindu-i ziarul, citiţi
acestea numai după ce am să plec, pentru ca să nu mă vedeţi roşind.
Şi, în timp ce contele ridica ziarul, el îşi înfundă pintenii care îi fuse-
seră prinşi la cizme în burta calului, iar acesta uimit că se găseşte un
călăreţ care crede că-i nevoie, cu el, de un astfel de stimulent, porni ca o
săgeată.
Contele îl urmări din ochi pe tânăr, cu un sentiment de compasiune
infinită şi abia după ce acesta dispăru complet, abătându-şi privirile asu-
pra gazetei, citi următoarele:
"Ofiţerul francez din serviciul lui Ali, paşa din Ianina, despre care
vorbea acum trei săptămâni ziarul Imparţialul, şi care nu numai că a
predat castelele din Ianina, dar l-a vândut şi pe binefăcătorul său
turcilor, se numea într-adevăr, pe atunci Fernand, aşa cum a spus
onorabilul nostru confrate; între timp, însă, el a adăugat numelui său de
botez un titlu de nobleţe şi un nume de domeniu.
Se numeşte astăzi domnul conte de Morcerf şi face parte din
Camera Pairilor".
Aşadar, secretul cumplit, pe care Beauchamp îl îngropase cu atâta
generozitate, reapărea ca o fantomă înarmată şi un alt ziar, informat cu
cruzime, publicase a treia zi după plecarea lui Albert în Normandia cele
câteva rânduri care fuseseră cât pe aci să ia mintea nefericitului tânăr.
