Domnul de Monte-Cristo aşteptă, potrivit obiceiului său, până când
Duprez cântă faimosul Urmează-mă! şi abia atunci se sculă şi ieşi.
La uşă Morrel se despărţi, repetând făgăduiala că va fi cu Emmanuel
a doua zi dimineaţa la şapte fix. Se urcă pe urmă în cupeu, calm, zâmbi-
tor. Peste cinci minute era acasă. Ar fi trebuit să nu-l cunoşti însă pe
conte pentru a te lăsa înşelat de expresia cu care el spuse lui Ali când
intră:
— Ali, pistoalele cu toc de fildeş!
Ali aduse cutia stăpânului, iar acesta începu să examineze armele
cu o luare-aminte firească pentru un om ce-şi încredinţează viaţa
crâmpeiului de fier şi plumb. Erau pistoale speciale pe care Monte-Cristo
le comandase pentru a trage la ţintă în apartamentele sale. O capsulă
ajungea să izgonească glonţul şi, din camera de alături, n-ar fi putut să
bănuiască nimeni că, aşa cum se zice în termeni de tir, contele se
îndeletnicea cu exersarea mâinii. Luase arma în mână şi căuta punctul
de ochire pe o placă mică de tablă care îi servea de ţintă, când uşa
cabinetului se deschise şi Baptistin intră.
Mai înainte însă ca el să deschidă gura, contele zări prin uşa rămasă
deschisă, în penumbra încăperii vecine, o femeie voalată care venise
după Baptistin.
Ea l-a zărit pe conte cu pistolul în mână, a văzut două spade pe
masă şi a înaintat repede.
Baptistin îşi consulta stăpânul cu privirea. Contele făcu un semn.
Baptistin ieşi şi închise uşa în urma lui.
— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? întrebă contele pe femeia
voalată.
Necunoscuta zvârli o privire în juru-i, pentru a se încredinţa că e sin-
gură, apoi, înclinându-se ca şi cum ar fi vrut să îngenuncheze şi împreu-
nându-şi mâinile spuse, cu accentul disperării:
— Edmond, să nu-l ucizi pe fiul meu!
Contele făcu un pas înapoi, scoase un strigăt uşor, iar arma îi căzu
din mână.
— Ce nume aţi rostit, doamnă de Morcerf? întrebă el.
— Numele dumitale, exclamă ca dându-şi în lături voalul, singurul
pe care poate, nu l-a uitat, Edmond— nu doamna de Morcerf care vine la
dumneata, ci Mercédès.
— Mercédès a murit, doamnă, glăsui Monte-Cristo şi nu mai cunosc
pe altcineva cu acest nume.
— Mercédès trăieşte, domnule, Mercédès îşi aduce aminte, căci
numai ea te-a recunoscut când te-a văzut şi, chiar fără să te fi văzut,
după glasul dumitale, Edmond, după accentul glasului dumitale; iar de
atunci ea te urmăreşte pas cu pas, te supraveghează, se teme de
dumneata şi n-a avut nevoie să caute mâna de unde pornea lovitura
care îl izbea pe domnul de Morcerf.
— Vreţi să spuneţi Fernand, doamnă, glăsui Monte-Cristo cu ironie
amară; devreme ce suntem pe cale să ne reamintim numele, să ni e rea-
mintim pe toate.
Şi Monte-Cristo rostise numele de Fernand cu atâta ură încât Mercé-
dès simţi fiorul spaimei prin tot corpul.
— Edmond, vezi bine că nu m-am înşelat, exclamă Mercédès, şi că
am dreptate să-ţi spun: Cruţă-mi fiul!
— Dar cine v-a spus, doamnă, că am ceva împotriva fiului dumnea-
voastră?
— Vai, nimeni, însă o mamă e înzestrată cu dublă vedere. Am ghicit
totul; l-am urmărit astă-seară la operă şi, tăinuită într-o lojă, am văzut
totul.
— Atunci, dacă aţi văzut totul, aţi văzut că fiul lui Fernand m-a insul-
tat în mod public, spuse Monte-Cristo cu un calm cumplit.
— O, fie-ţi milă!
— Aţi văzut, continuă contele, că mi-ar fi aruncat mănuşa în faţă da-
că un prieten al meu, domnul Morrel, nu-i oprea braţul.
— Ascultă-mă. Fiul meu a ghicit de asemeni; îţi pune în seamă neno-
rocirile care îl lovesc pe părintele lui.
— Confundaţi, doamnă, spuse Monte-Cristo: nu sunt nenorociri, ci
este o pedeapsă. Nu eu lovesc pe domnul de Morcerf. Providenţa îl
pedepseşte.
— Şi de ce te substitui Providenţei? exclamă Mercédès. De ce îţi
aduci aminte, când ea uită? Ce-ţi pasă dumitale, Edmond, de Ianina şi de
vizirul ei? Ce rău ţi-a făcut Fernand Mondego trădându-l pe Ali-Tebelin?
— De aceea, doamnă, răspunse Monte-Cristo, chestiunea aceasta
priveşte pe căpitanul francez şi pe fiica lui Vasiliki. Aveţi dreptate, nu-i
treaba mea, iar dacă am jurat să mă răzbun, nu am jurat să mă răzbun
nici pe căpitanul francez, nici pe contele de Morcerf, ci pe pescarul
Fernand, soţul catalanei Mercédès.
— Ce răzbunare grozavă, domnule, pentru o vină pe care fatalitatea
m-a silit s-o săvârşesc! exclamă contesa. Căci vinovata sunt eu, Edmond,
iar dacă vrei să te răzbuni pe cineva, răzbună-te pe mine, deoarece mie
mi-a lipsit tăria în lipsa dumitale şi în izolarea mea.
— Dar de ce lipseam eu? strigă Monte-Cristo. De ce erai dumneata
izolată?
— Pentru că te-au arestat. Edmond, pentru că erai prizonier.
— Şi de ce eram arestat? de ce eram prizonier?
— Nu ştiu, spuse Mercédès.
— Da, nu ştiţi, doamnă; nădăjduiesc cel puţin. Ei bine, vă voi spune.
Eram arestat, eram prizonier pentru că, sub umbrarul de la Réserve, în
chiar ajunul zilei când urma să mă căsătoresc cu dumneata, un om cu
numele Danglars a scris scrisoarea aceasta pe care pescarul Fernand s-a
însărcinat s-o pună la cutie.
Şi, ducându-se la un scrin, Monte-Cristo deschise un sertar de unde
luă o hârtie care îşi pierduse culoarea iniţială şi a cărei cerneală căpătase
culoarea ruginei; o puse sub ochii femeii.
Era scrisoarea lui Danglars către procurorul regal pe care, în ziua
când i-a plătit cei două sute de mii de franci domnuluide Boville, contele
de Monte-Cristo, deghizat în mandatar al casei Thomson şi French, a sus-
tras-o din dosarul lui Edmond Dantès.
Mercédès citi cu spaimă următoarele rânduri:
"Domnul procuror regal este înştiinţat de un prieten al tronului şi al
religiei că numitul Edmond Dantès, secund pe vasul Faraonul sosit azi-di-
mineaţă din Smirna, după ce oprise la Neapole şi la Porto-Ferrajo, a fost
însărcinat de către Murat cu o scrisoare pentru uzurpator, şi de uzurpator
cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.
Veţi avea dovada crimei arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau asupra lui, sau la părintele său, sau în cabina sa de la bordul Faraonului"
— O, doamne, făcu Mercédès trecându-şi mâna pe fruntea muiată
de sudoare; şi scrisoarea aceasta...
— Am cumpărat-o cu două sute de mii de franci, doamnă, spuse
Monte-Cristo; dar încă este ieftină, deoarece îmi permite astăzi să mă
disculp în ochii dumneavoastră.
— Şi rezultatul scrisorii?
— Îl ştiţi, doamnă: a fost arestarea mea; dar ceea ce nu ştiţi,
doamnă, e cât a durat arestarea. Ceea ce nu ştiţi e că am stat
paisprezece ani la un sfert de leghe de dumneavoastră, într-o carceră a
castelului If. Ceea ce nu ştiţi e că, zilnic, în aceşti patrusprezece ani, am
repetat jurământul de răzbunare pe care îl făcusem din prima zi, şi totuşi
nu ştiam că v-aţi căsătorit cu Fernand, denunţătorul meu, şi că tatăl meu
era mort de foame!
— Sfinte Dumnezeule! exclamă Mercédès clătinându-se.
— Am aflat însă asta ieşind din închisoare, după patrusprezece ani.
Şi pe Mercédès care trăia, şi pe părintele meu mort, am jurat că mă voi
răzbuna pe Fernand; şi... mă răzbun.
— Şi, eşti sigur că nefericitul Fernand a făcut asta?
— Pe sufletul meu, doamnă, aşa cum vă spun: de altminteri nu e
mult mai odios decât alte fapte ale lui: fiind francez prin adopţiune, să
treacă în lagărul englezilor; spaniol prin naştere, să lupte în contra spani-
olilor; plătit de Ali, să-l trădeze şi să-l asasineze pe Ali. Faţă de atari fapte
ce înseamnă scrisoarea pe care aţi citit-o? O mistificare galantă, iertată
— mărturisesc şi înţeleg — de femeia care l-a luat de soţ pe omul acesta,
dar pe care n-o iartă iubitul ce urma s-o ia de soţie. Ei bine, francezii nu
s-au răzbunat pe trădător, spaniolii nu l-au împuşcat pe trădător, Ali,
culcat în mormânt, l-a lăsat nepedepsit pe trădător; eu însă, trădat,
asasinat, zvârlit de asemeni într-un mormânt, am ieşit din mormânt prin
graţia lui Dumnezeu, şi îi datorez lui Dumnezeu răzbunarea; mă trimite
pentru aceasta, şi iată-mă.
Biata femeie îşi lăsă capul în mâini; picioarele se frânseră sub ea şi
căzu în genunchi.
— Iartă, Edmond, spuse ea, iartă pentru mine care te iubesc încă!
Demnitatea soţiei opri elanul iubitei şi al mamei... Fruntea i se
înclină până aproape de covor.
Contele se repezi la ea şi o ridică.
Atunci, stând într-un jilţ, Mercédès putu să privească printre lacrimi
chipul bărbătesc al lui Monte-Cristo, pe care durerea şi ura întipăreau în-
că un caracter ameninţător.
— Să nu strivesc neamul acesta blestemat? murmură el; să nu dau
ascultare lui Dumnezeu care m-a stârnit pentru pedeapsa lui? cu
neputinţă doamnă, cu neputinţă!
— Edmond, glăsui biata mamă punând la contribuţie toate
mijloacele; de ce, când eu îţi spun Edmond, nu îmi spui Mercédès?
— Mercédès? repetă Monte-Cristo: Mercédès? Ei bine, da, ai dreptate,
mi-e drag încă să rostesc acest nume şi, pentru prima oară după atâta
timp, el răsună limpede ieşind de pe buzele mele. O, Mercédès, am rostit
numele dumitale cu suspinele melancoliei, cu gemetele durerii, cu horcăi-
tul deznădejii: l-am rostit îngheţat de frig, ghemuit pe paiele carcerii
mele; l-am rostit devorat de căldură, tăvălindu-mă pe lespezile temniţei.
Mercédès, trebuie să mă răzbun, căci paisprezece ani am suferit,
paisprezece ani am plâns, am blestemat; acum — îţi spun, Mercédès —
trebuie să mă răzbun.
Şi, tremurând de teamă că va ceda rugăminţilor aceleia pe care o
iubise atâta, contele îşi chema amintirile în ajutorul urii.
— Răzbună-te, Edmond, strigă biata mamă, dar răzbună-te asupra
vinovaţilor; răzbună-te pe el, răzbună-te pe mine, dar nu te răzbuna pe
fiul meu.
— E scris în Cartea Sfântă, răspunse Monte-Cristo, că "greşelile pă-
rinţilor vor cădea asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie". De-
oarece Dumnezeu a dictat cuvintele acestea profetului său, de ce aş fi
eu mai bun decât Dumnezeu?
— Pentru că Dumnezeu are timpul şi eternitatea, aceste două lucruri
care scapă oamenilor.
Monte-Cristo scoase un oftat care semăna cu un muget şi îşi înfipse
mâinile în păru-i frumos.
— Edmond, continuă Mercédès cu braţele întinse spre conte; Ed-
mond, de când te cunosc, am adorat numele dumitale, ţi-am respectat
memoria. Edmond, dragul meu, nu mă sili să întunec imaginea aceasta
nobilă şi pură, răsfrântă neîncetat în oglinda inimii mele. Edmond, dacă
ai ştii toate rugăciunile pe care le-am adresat pentru dumneata lui
Dumnezeu, câtă vreme am nădăjduit că eşti în viaţă, şi apoi după ce
te-am crezut mort — da, mort! Îmi închipuiam cadavrul dumitale
înmormântat în vreun turn mohorât; îmi închipuiam trupul dumitale
aruncat în adâncul vreuneia din prăpăstiile unde temnicerii dau drumul
prizonierilor morţi, şi plângeam. Ce puteam să fac eu pentru dumneata,
Edmond, decât să mă rog sau să plâng? Ascultă-mă; timp de zece ani
am avut în fiecare noapte acelaşi vis. S-a spus că ai vrut să fugi, că ai
luat locul unui prizonier, că te-ai furişat în giulgiul unui mort şi că, atunci,
cadavrul viu a fost aruncat de la înălţimea castelului If; şi că numai
strigătul pe care l-ai scos, zdrobindu-te de stânci, a trădat cioclilor
dumitale deveniţi călăii dumitale, substituirea. Ei bine, Edmond, timp de
zece ani am văzut în fiecare noapte oameni care legănau ceva inform şi
necunoscut pe înălţimea unei stânci; timp de zece ani, în fiecare noapte,
am auzit un strigăt grozav care m-a trezit înfiorată şi îngheţată. Şi eu,
Edmond, oricât de criminală am fost, da, crede-mă, am suferit şi eu mult.
— L-aţi simţit pe părintele dumneavoastră murind în lipsa dumnea-
voastră? exclamă Monte-Cristo înfundându-şi mâinile în păr: aţi văzut-o
pe femeia pe care o iubeaţi întinzând mâna rivalului dumneavoastră, în
timp ce gemeaţi în fundul prăpastiei?
— Nu, întrerupse Mercédès; dar l-am văzut pe cel pe care îl iubeam,
gata să devină ucigaşul fiului meu!
Mercédès rosti cuvintele acestea cu o durere aşa de puternică, cu
un accent aşa de deznădăjduit, încât un suspin sfâşie gâtlejul contelui.
Leul era îmblânzit; răzbunătorul era învins.
— Ce ceri dumneata? întrebă el; ca fiul dumitale să trăiască? Ei
bine, va trăi!
Mercédès scoase un strigăt care smulse două lacrimi de sub
pleoapele lui Monte-Cristo, dar lacrimile dispărură aproape imediat căci,
fără îndoială, Dumnezeu trimisese un înger să le culeagă, ele fiind mult
mai preţioase în ochii Domnului decât cele mai bogate perle.
— O, exclamă ea apucând mâna contelui şi ducând-o la buze; o, îţi
mulţumesc, îţi mulţumesc, Edmond! Eşti într-adevăr aşa cum te-am
visat, aşa cum te-am iubit totdeauna. O, acum pot să spun!
— Cu atât mai mult cu cât bietul Edmond nu va mai avea mult timp
să fie iubit de dumneata, răspunse Monte-Cristo. Moartea va reintra în mormânt, fantoma va reintra în noapte.
— Edmond, ce spui?
— Spun că, deoarece dumneata porunceşti, Mercédès, se impune să
mor.
— Să mori? Şi cine spune asta? cine vorbeşte de moarte? de unde îţi
vin ideile acestea?
— Nu-ţi închipui doar că, ultragiat în mod public în faţa unei săli în-
tregi, în prezenţa prietenilor dumitale şi a acelora ai fiului dumitale,
provocat de un copil care se va mândri cu iertarea mea ca de o victorie,
nu-ţi închipui, spun, că voi mai avea o clipă dorinţa să trăiesc. Ceea ce
am iubit mai mult după dumneata, Mercédès, am fost eu, adică
demnitatea mea, adică forţa care mă făcea superior altor oameni; forţa
aceasta era viaţa mea. O zdrobeşti cu un cuvânt. Mor.
— Dar duelul nu va avea loc, Edmond, devreme ce ierţi.
— Va avea loc, doamnă, spuse Monte-Cristo solemn: atât numai că,
în locul sângelui fiului dumitale pe care urma să-l soarbă pământul, va
curge al meu.
Mercédès scoase un strigăt puternic şi se repezi spre Monte-Cristo;
deodată se opri.
— Edmond, glăsui ea, există un Dumnezeu deasupra noastră,
deoarece dumneata trăieşti, deoarece te-am revăzut, şi mă încredinţez
lui din tot sufletul. În aşteptarea sprijinului său, mă încred în cuvântul
dumitale. Ai spus că fiul meu va trăi; va trăi, nu-i aşa?
— Da, doamnă, va trăi, declară Monte-Cristo uimit că, fără vreo
exclamaţie, fără vreo mirare, Mercédès acceptase jertfa eroică ce i se
oferea.
Mercédès întinse contelui mâna.
— Edmond, spuse ea în timpce ochii i se umpleau de lacrimi privin-
du-l pe cel căruia îi vorbea; cât de frumos, cât de măreţ este ceea ce ai
făcut, cât de sublim e că ţi-a fost milă de o biată femeie care se dăruia
dumitale, cu toate şansele potrivnice speranţelor ei. Vai, sunt
îmbătrânită mai mult de necazuri decât de vârstă, şi nu pot să i-o mai
reamintesc dragului meu Edmond, printr-un zâmbet, printr-o privire, pe
acea Mercédès pe care altădată el a contemplat-o de atâtea ori.
Crede-mă, Edmond, ţi-am spus că am suferit şi eu mult; îţi repet, e amar
să vezi cum viaţa trece fără să-ţi aminteşti o singură bucurie, fără să
păstrezi o singură speranţă; dar asta dovedeşte că nu s-a sfârşit pe
pământ totul. Nu, nu s-a sfârşit totul, simt după ce mi-a mai rămas în
inimă. Îţi repet, Edmond, e frumos, e măreţ, e sublim să ierţi, aşa cum ai
iertat dumneata!
— Asta o spui dumneata. Mercédès; dar ce ai spune dacă ai ştii întin-
derea sacrificiului pe care îl fac? Închipuieşte-ţi că stăpânul suprem,
după ce a creat lumea, după ce a fertilizat haosul, s-ar fi oprit la a treia
parte din opera sa, pentru a cruţa unui înger lacrimile pe care crimele
noastre le-ar fi stârnit cândva în ochii lui nemuritori; închipuieşte-ţi că,
după ce a pregătit totul, după ce a plămădit, după ce a fecundat totul, în
momentul când să-şi admire opera, Dumnezeu ar fi stins soarele şi ar fi
zvârlit cu piciorul lumea în noaptea veşnică; atunci vei avea o idee sau,
mai bine zis, nu, încă nu-ţi vei putea face o idee despre ce pierd,
pierzându-mi viaţa în momentul acesta.
Mercédès îl privi pe conte cu un aer care zugrăvea totodată uimirea,
admiraţia, recunoştinţa.
Monte-Cristo îşi rezemă fruntea în mâinile-i arzânde, ca şi cum frun-
tea nu mai putea să poarte singură povara gândurilor.
— Edmond, glăsui Mercédès, nu mai am a-ţi spune decât un cuvânt.
Contele zâmbi cu amărăciune.
— Edmond, continuă ea, vei vedea că dacă fruntea mea e palidă, că
dacă ochii mei sunt stinşi, dacă frumuseţea mea e pierdută, dacă, în
sfârşit, Mercédès nu mai seamănă cu ea însăşi în ce priveşte trăsăturile
chipului, vei vedea că are aceeaşi inimă... Te-am revăzut tot aşa de nobil
şi de mare ca altădată. Adio, Edmond... adio, şi îţi mulţumesc!
Dar contele nu răspunse.
Mercédès deschisese uşa cabinetului şi dispăruse mai înainte ca el
să-şi fi revenit din reveria dureroasă, profundă, în care îl cufundase
răzbunarea pierdută.
Suna ora unu la orologiul Domului Invalizilor când trăsura care o du-
cea pe doamna de Morcerf, huruind pe caldarâmul de pe
Champs-Elysées, îl sili pe contele de Monte-Cristo să înalţe capul.
— Nechibzuit ce am fost, glăsui el, că nu mi-am smuls inima în ziua
când hotărâsem să mă răzbun!
