Am văzut în capitolul precedent că doamna Danglars venise să
anunţe oficial doamnei de Villefort căsătoria apropiată a domnişoarei
Eugénie Danglars cu domnul Andrea Cavalcanti.
Anunţarea oficială, care indica sau părea să indice o hotărâre luată
de toate persoanele interesate, fusese totuşi precedată de o scenă pe
care o vom relata cititorilor noştri.
Îi rugăm deci să facă un pas înapoi şi să se transporte, în dimineaţa
zilei aceleia cu mari catastrofe, în frumosul salon aurit despre care le-am
vorbit şi care constituia orgoliul proprietarului său, domnul baron Dan-
glars.
În salonul acesta, pe la zece dimineaţa, se plimba de câteva minute,
îngândurat şi vizibil îngrijorat, privind la fiecare uşă şi oprindu-se la fieca-
re zgomot, însuşi baronul.
După ce capacitatea sa de răbdare s-a consumat, îl chemă pe valet.
— Etienne, îi spuse el, ia vezi pentru ce m-a rugat domnişoara Eugé-
nie s-o aştept în salon, şi interesează-te de ce mă face să aştept atâta.
După răbufnirea de ciudă, baronul deveni mai calm.
Într-adevăr, după ce se trezise, domnişoara Danglars a cerut o audi-
enţă părintelui ei şi a fixat salonul ca loc de întâlnire. Ciudăţenia inter-
venţiei, cu deosebire caracterul ei oficial, îl uimise pe bancher, care
satisfăcuse imediat dorinţa fiicei sale venind cel dintâi în salon.
Etienne se înapoie curând.
— Camerista domnişoarei m-a anunţat că domnişoara termină
toaleta şi că vine fără întârziere, glăsui el.
Danglars făcu un semn din cap arătând că este mulţumit. Faţă de
lume şi chiar faţă de oamenii săi, Danglars ţinea să se arate ca un om
binevoitor şi ca un părinte slab; era o faţetă a rolului pe care şi-l
impusese în comedia populară ce juca. O fizionomie pe care o adoptase
şi care i se părea potrivită, aşa cum profilurilor din dreapta ale măştilor
străbunilor teatrului antic le stătea bine să aibă buza sumeasă şi
zâmbitoare, în timp ce partea stângă avea buza lăsată şi plângăreaţă.
Ne grăbim să spunem că, în intimitate, buza sumeasă şi zâmbitoare
cobora la nivelul buzei lăsate şi plângăreţe; astfel că, de cele mai multe
ori, omul binevoitor dispărea făcând loc soţului brutal şi părintelui
neînduplecat.
— De ce dracu nebuna asta, care vrea să-mi vorbească, după cum
pretinde, murmura Danglars, nu vine pur şi simplu în cabinetul meu? Şi
despre ce o fi vrând să-mi vorbească?
Frământa pentru a douăzecea oară gândul acesta, îngrijorător, în
minte, când uşa se deschise şi Eugenie apăru, îmbrăcată într-o rochie
neagră de satin şi flori mate, de aceeaşi culoare, şi înmănuşată ca şi
cum s-ar fi pregătit să ia loc în fotoliul ei de la Teatrul Italian.
— Ei, ce este, Eugénie? exclamă părintele; şi de ce salonul solemn,
când e aşa de bine în cabinetul meu particular?
— Aveţi perfectă dreptate, domnule, răspunse Eugénie făcând semn
tatălui ei că poate să se aşeze, aţi pus două întrebări ce rezumă dinainte
întreaga conversaţie pe care o vom avea. Am să răspund deci
amândurora; şi, împotriva legilor obişnuite, mai întâi celei de a doua,
deoarece e mai puţin complexă. Am ales salonul, domnule, ca loc de
întâlnire pentru a evita impresiile dezagreabile şi influenţele cabinetului
unui bancher. Registrele de casă, oricât de poleite ar fi, sertarele închise
ca nişte porţi de fortăreţe, teancurile de bancnote care vin nu se ştie de
unde, şi scrisorile care vin din Anglia, din Olanda, din Spania, din Indii,
din China şi din Peru influenţează de obicei ciudat asupra spiritului unui
părinte şi-l fac să uite că există pe lume un interes mai mare şi mai sacru
decât acela al poziţiei soci-ale şi al opiniei clienţilor săi. Am ales deci
salonul acesta unde vezi, zâmbitoare şi fericite, în ramele lor splendide,
portretele dumitale, al meu, al ma-mei şi tot felul de peisaje pastorale,
înduioşătoare. Mă încred mult în puterea impresiilor exterioare. Poate că,
în special faţă de dumneata, este o greşeală: Dar ce vrei? n-aş fi artistă
dacă nu mi-ar rămâne câteva iluzii.
— Foarte bine, răspunse domnul Danglars, care ascultase tirada cu
netulburat sânge rece, dar fără să înţeleagă o iotă, cufundat cum era, ca
orice om plin de gânduri ascunse, să caute firul propriei sale idei în ideile
interlocutorului.
— Iată deci al doilea punct lămurit, sau aproape! glăsui Eugénie fără
cea mai mică tulburare, cu acel curaj bărbătesc care-i caracteriza gestul
şi cuvântul; am impresia că sunteţi mulţumit de explicaţie. Să revenim
acum la primul. M-aţi întrebat de ce am solicitat audienţa; domnule, vă
voi spune în două cuvinte: nu vreau să mă mărit cu domnul conte
Andrea Cavalcanti.
Danglars făcu un salt din fotoliu, ridicând în acelaşi timp ochii şi bra-
ţele la cer.
— O, da, domnule, continuă Eugénie la fel de calmă. Sunteţi uimit,
văd bine, căci de când mica afacere e pusă pe tapet eu nu am
manifestat nici o împotrivire, fiind sigură, aşa cum sunt întotdeauna că,
atunci când va veni momentul, mă voi împotrivi categoric oamenilor care
nu m-au consultat şi lucrurilor care displac unor voinţe făţişe şi absolute.
Totuşi, de data aceasta, liniştea, pasivitatea mea, cum spun filozofii,
aveau alt tâlc; ca fiică supusă şi devotată... (un zâmbet uşor se schiţă pe
buzele împurpurate ale fetei) încercam să mă deprind cu supunerea.
— Ei şi? întrebă Danglars.
— Domnule, reluă Eugénie, am încercat până la capătul forţelor
mele, iar acum, când a sosit momentul, în ciuda sforţărilor pe care le-am
făcut, mă simt incapabilă de supunere.
— Dar, în sfârşit, motivul refuzului acesta, Eugénie, motivul? întrebă
Danglars care, spirit inferior, părea de la început năucit sub povara
logicii nemiloase.
— Motivul? răspunse fata. O, Doamne, nu e acela că bărbatul ar fi
mai urât, mai prost sau mai antipatic decât altul; nu, domnul Andrea Ca-
valcanti poate să treacă drept un model destul de frumos în ochii celor
ca-re privesc oamenii după figură şi după statură; nici pentru că inima
mea e mai puţin atinsă de acesta decât de altul; nu iubesc absolut pe
nimeni, domnule, ştiţi bine, nu-i aşa? Nu văd deci pentru ce, fără o
necesitate ab-solută, mi-aş încurca viaţa cu un tovarăş veşnic. Nu a
glăsuit undeva înţeleptul: "Nimic de prisos"; iar în altă parte: "Poartă
totul cu tine"? Am învăţat aceste două aforisme şi în latină şi în greacă:
unul e, mi se pare, de Phedru şi altul de Bias. Ei bine, dragă tată, în
naufragiul vieţii, căci viaţa e un naufragiu veşnic al speranţelor noastre,
arunc în mare bagajul inutil, şi rămân cu voinţa mea, hotărâtă să trăiesc
absolut singură, şi, în consecinţă, absolut liberă.
— Nefericito! nefericito! murmură Danglars îngălbenindu-se, căci el
cunoştea printr-o lungă experienţă tăria obstacolului pe care îl întâlnea
aşa de brusc.
— Nefericită? nefericită, ai spus, domnule? glăsui Eugénie. O, nu, şi
exclamaţia mi se pare teatrală şi afectată. Din contră, fericită, căci te în-
treb: ce-mi lipseşte? Lumea mă găseşte frumoasă; e ceva pentru a fi
primită în chip favorabil. Îmi plac primirile bune: ele înfrumuseţează
chipurile, iar persoanele din jurul meu îmi par mai puţin urâte. Sunt
înzestrată cu oarecare spirit şi cu o anume sensibilitate care îmi permite
să iau din existenţa generală şi să introduc într-a mea ceea ce găseşte
bun, aşa cum face maimuţa când sparge nuca verde pentru a-i scoate
miezul. Sunt bogată, căci ai una dintre cele mai frumoase averi din
Franţa, căci sunt unica dumitale fiică şi nu eşti încăpăţânat aşa cum sunt
părinţii din Porte-Saint- Martin şi Gaîté care îşi dezmoştenesc fiicele
pentru că ele nu vor să le dăruiască nepoţi. De altminteri legea
prevăzătoare ţi-a răpit dreptul de a mă dezmoşteni, cel puţin pe
de-a-ntregul, aşa cum ţi-a răpit puterea de a mă constrânge să mă
căsătoresc cu domnul cutare sau cutare. Aşadar, frumoasă, spirituală,
împodobită cu oarecare talent, cum se zice în operele comice, şi bogată
— asta e fericirea, domnule! De ce îmi spui nefericită?
Văzându-şi fiica zâmbitoare şi trufaşă până la obrăznicie, Danglars
nu-şi putea stăpâni o mişcare de brutalitate care se trădă printr-o
explozie a glasului, însă numai atât. Sub privirea scrutătoare a fiicei, în
faţa sprâncenelor negre, frumoase, încruntate întrebător, el se întoarse
cu prudenţă şi se potoli îndată, îmblânzit de mâna de fier a prevederii.
— Într-adevăr, copila mea, răspunse el cu un zâmbet, eşti tot ce te
lauzi că eşti, afară de un singur lucru, copila mea; nu vreau să-ţi spun cu
prea multă brutalitate care. Prefer să te las să ghiceşti.
Eugénie îl privi pe Danglars, nespus de uimită că i se contestă una
din florile cununei de orgoliu pe care şi-o pusese aşa de superb pe cap.
— Copila mea, continuă bancherul, mi-ai explicat perfect care sentimente prezidează hotărârile unei fete ca tine când ea a decis să nu se
mărite. E rândul meu să-ţi spun acum care sunt motivele unui părinte ca
mine când el a decis ca fiica lui să se mărite.
Eugénie se înclină, dar nu ca o fiică supusă care ascultă, ci ca un ad-
versar gata să discute, care aşteaptă.
— Copila mea, continuă Danglars, când un părinte cere fiicei sale să
ia un soţ, el are totdeauna un motiv pentru a dori căsătoria ei. Unii sunt
atinşi de mania pe care o admiteai adineauri: adică de a se vedea
retrăind în nepoţii lor. Îţi spun de la început: cu nu am această
slăbiciune, bucuriile de familie îmi sunt aproape indiferente. Pot mărturisi
lucrul acesta unei fiice pe care o ştiu de ajuns de filozoafă ca să
înţeleagă indiferenţa şi să nu-mi facă din ea o crimă.
— Minunat! glăsui Eugénie; să vorbim deschis, domnule; prefer.
— Vezi deci, spuse Danglars, că, fără a împărtăşi ca teză generală
simpatia ta pentru sinceritate, mă conformez ei atunci când cred că
împrejurarea îmi dă ghes. Voi continua. Ţi-am propus un soţ, nu pentru
tine căci, la drept vorbind, nu mă gândeam câtuşi de puţin la tine în
momentul acela — preferi sinceritatea, poftim sinceritate! — ci pentru că
aveam nevoie ca tu să-l iei pe soţul acesta cât mai curând posibil, în
interesul anumitor combinaţii comerciale pe care le pun la cale în
momentul de faţă.
Eugénie făcu o mişcare.
— E aşa cum am onoarea să-ţi spun, copila mea, şi nu trebuie să-mi
iei în nume de rău, căci mă sileşti; fără să vreau, înţelegi, intru în aceste
explicaţii aritmetice cu o artistă ca tine, care se teme să intre în
cabinetul unui bancher pentru a primi impresii sau senzaţii neplăcute şi
antipatice.
Dar în cabinetul de bancher, în care totuşi, scumpă domnişoară, ai
binevoit să intri alaltăieri pentru a-mi cere cei o mie de franci pe care ţi-i
acord în fiecare lună pentru fanteziile dumitale, se învaţă foarte multe lu-
cruri pentru uzul tinerelor persoane care nu vor să se mărite. Se află, de
exemplu — şi, din menajament pentru susceptibilitatea dumitale
nervoasă, îţi voi comunica lucrul acesta aci în salon, — se află că creditul
unui bancher este viaţa lui fizică şi morală, că creditul îl susţine pe om
aşa cum respiraţia însufleţeşte corpul, iar domnul de Monte-Cristo mi-a
ţinut într-o zi, în privinţa aceasta, un discurs pe care nu l-am uitat. Se
află că pe măsură ce creditul e retras, corpul devine cadavru şi că
aceasta se va întâmpla în foarte scurtă vreme bancherului care se
onorează a fi părintele unei fete care e o aşa de bună logiciană.
Dar, în loc să se încovoaie, Eugénie zvâcni sub lovitură.
— Ruinat? exclamă ea.
— Ai găsit expresia justă, copila mea, expresia cea bună, spuse
Danglars scormonindu-şi pieptul cu unghiile şi păstrând pe figura-i aspră
zâmbetul omului fără inimă, însă nu fără spirit. Ruinat, acesta e
cuvântul!
— A! făcu Eugénie.
— Da, ruinat! Iată deci că secretul acesta, plin de grozăvie, cum
spune poetul tragic, e cunoscut. Acum, copila mea, află de la mine cum
prin tine poate să devină mai mică nenorocirea asta, nu voi spune pentru
mine, ci pentru tine.
— O, eşti slab analist, domnule, dacă îţi închipui că eu deplâng pen-
tru mine catastrofa pe care mi-o înfăţişezi! exclamă Eugénie. Eu ruinată?
Ei şi? Nu-mi rămâne talentul? Nu pot ca la Pasta, ca Malibran, ca Grisi,
să-mi creez ceea ce dumneata nu mi-ai fi dat niciodată, indiferent de averea pe care ai fi avut-o, adică un venit de o sută, de o sută cincizeci
de mii de livre şi care, în loc să-mi vină, cum îmi veneau cele
douăsprezece mii de franci amărâţi pe care mi-i dădeai cu priviri
îmbufnate şi cu mustrări că sunt risipitoare, îmi vor veni însoţit de
aclamaţii şi de flori? Iar când nu va avea talentul acesta de care, prin
zâmbetul dumitale văd că te îndoieşti, nu-mi va rămâne furioasa
dragoste de independenţă care îmi va ţine întotdeauna loc de comori şi
care domină în mine până şi instinctul conservării?
Nu, nu pentru mine mă întristez; eu voi şti totdeauna să ies din în-
curcătură; cărţile, creioanele, pianul, lucruri care nu costă scump şi pe
care voi putea oricând să mi le procur, îmi vor rămâne. Îţi închipui poate
că mă întristez pentru doamna Danglars; te înşeli încă o dată: ori eu mă
înşel grosolan, ori mama şi-a luat toate precauţiunile împotriva
catastrofei care te ameninţă şi care n-o va atinge. S-a pus la adăpost
nădăjduiesc, şi nu veghind asupra mea a putut să se distragă de la
preocupările ei băneşti; căci, slavă Domnului, mi-a lăsat toată
independenţa sub pretextul că-mi place libertatea.
O, nu, domnule, am văzut de când eram copilă petrecându-se prea
multe lucruri în jurul meu; le-am înţeles pe toate prea bine pentru ca ne-
norocirea să mă impresioneze mai mult decât trebuie; de când mă
cunosc nu am fost iubită de nimeni. Atâta pagubă! Asta m-a îndemnat în
mod firesc să nu iubesc pe nimeni. Cu atât mai bine! cunoşti acum
profesia mea de credinţă.
— Aşadar, domnişoară, stăruieşti în a vrea să-mi desăvârşeşti ruina?
întrebă Danglars plin de o mânie care nu-şi găsea izvorul în iubirea
paternă ofensată.
— Ruina dumitale? Eu să-ţi desăvârşesc ruina? întrebă Eugénie. Ce
vrei să spui? Nu pricep.
— Cu atât mai bine, îmi rămâne o rază de speranţă; ascultă.
— Ascult, glăsui Eugénie privindu-l pe părintele ei aşa de fix încât fu
nevoit să facă o sforţare pentru a nu-şi pleca ochii sub privirea puternică
a fetei.
— Domnul Cavalcanti, continuă Danglars, te ia de soţie şi căsătorin-
du-se cu tine îţi aduce o zestre de trei milioane pe care o plasează la
mine.
— A, foarte bine! făcu Eugénie cu dispreţ suveran, netezindu-şi mă-
nuşile una de alta.
— Îţi închipui că te voi păgubi cu aceste trei milioane? întrebă Dan-
glars; câtuşi de puţin; cele trei milioane au să producă cel puţin zece. Am
obţinut împreună cu un confrate al meu, bancher, concesiunea unui
drum de fier, singura industrie care, în zilele noastre, prezintă şanse
fabuloase de succes imediat. Până în opt zile sunt dator să depun, pe
numele meu, patru milioane. Aceste patru milioane, îţi spun, vor produce
zece sau douăsprezece.
— Dar cu prilejul vizitei pe care ţi-am făcut-o alaltăieri, domnule, şi
de care binevoieşti să-ţi aduci aminte, reluă Eugénie, te-am văzut
încasând — aceasta e termenul, nu e aşa? — cinci milioane şi jumătate;
mi-ai arătat chiar suma în două bonuri asupra Tezaurului şi te mirai că o
hârtie de o aşa de mare valoare nu-mi ia ochii ca un fulger.
— Da, dar cele cinci milioane şi jumătate nu sunt ale mele, ci consti-
tuie numai o dovadă a încrederii de care mă bucur; titlul meu de bancher
popular mi-a atras încrederea spitalelor, şi cele cinci milioane şi jumătate
sunt ale spitalelor. În orice altă împrejurare n-aş ezita să mă servesc de
ele, dar astăzi se cunosc pierderile mari pe care le-am suferit şi, precum ţi-am spus, creditul începe să mă lase. Dintr-un moment într-altul admi-
nistraţia poate reclama depozitul, iar dacă i-am dat altă întrebuinţare
sunt nevoit să fac o bancrută ruşinoasă. Nu dispreţuiesc bancrutele, te
asigur, însă acele care îmbogăţesc, nu care ruinează. Dacă te măriţi cu
domnul Cavalcanti, dacă încasez zestrea de trei milioane sau măcar se
crede că o încasez, creditul meu se reîntăreşte, iar averea mea care, de
o lună sau două, s-a prăbuşit în prăpăstii săpate sub paşii mei de o
fatalitate neînchipu-ită, se restabileşte. Mă înţelegi?
— Perfect; mă pui în gaj pentru trei milioane, nu-i aşa?
— Cu cât suma este mai mare, cu atât e mai măgulitoare. Îţi dă o
idee despre valoarea ta.
— Mulţumesc. Un ultim cuvânt, domnule; îmi făgăduieşti că te vei
servi cât vei vrea de cifra zestrei domnului Cavalcanti, dar că nu te vei a-
tinge de sumă? Nu e o chestiune de egoism, ci de delicateţă. Primesc să
ajut la refacerea averii dumitale, dar nu vreau să fiu complicea dumitale
în ruinarea altora.
— Dar dacă îţi spun, exclamă Danglars, că cu aceste trei milioane...
— Crezi că vei ieşi din încurcătură, domnule, fără să ai nevoie să te
atingi de aceste trei milioane?
— Nădăjduiesc, însă cu condiţia ca, făcându-se căsătoria, să-mi con-
solideze creditul.
— Vei putea să plăteşti domnului Cavalcanti cele cinci sute de mii
de franci pe care mi le dai la căsătorie?
— Le va încasa când va veni de la primărie.
— Bine!
— Cum bine? ce vrei să spui?
— Vreau să spun că, cerând semnătura mea, îmi permiteţi să rămân
liberă pe mine, nu e aşa?
— Absolut.
— Atunci, bine; precum îţi spuneam, domnule, sunt gata să mă
mărit cu domnul Cavalcanti.
— Dar ce proiecte ai?
— A, acesta este secretul meu. Unde ar fi superioritatea mea dacă,
având secretul dumitale, ţi l-aş preda pe-al meu?
Danglars îşi muşcă buzele.
— Aşadar, spuse el, eşti gata să faci cele câteva vizite oficiale care
sunt absolut indispensabile?
— Da, răspunse Eugénie.
— Şi să semnezi contractul peste trei zile?
— Da.
— În cazul acesta e rândul meu să-ţi spun: bine!
Şi Danglars luă mâna fiicei sale, strângând-o.
Dar, lucru extraordinar, strângându-i mâna, părintele nu îndrăzni să
spună: "Îţi mulţumesc, copila mea"; fata nu avu un zâmbet pentru părin-
tele ei.
— S-a sfârşit conferinţa? întrebă Eugénie ridicându-se.
Danglars făcu un semn din cap că nu mai are nimic de spus.
Peste cinci minute pianul răsuna sub degetele domnişoarei
d'Armilly, iar domnişoara Danglars cânta blestemul lui Brabantio adresat
Desdemonei.
La sfârşitul bucăţii Etienne intră şi o anunţă pe Eugénie că trăsura e
pregătită şi că baroana o aşteaptă pentru a pleca în vizită.
Le-am văzut pe cele două femei ducându-se la Villefort de unde au
ieşit pentru a-şi continua cursele.
