Aţi ghicit unde avea treabă Morrel şi la cine se ducea.
De aceea, despărţindu-se de Monte-Cristo, Morrel porni agale spre
casa Villefort.
Spunem agale pentru că Morrel avea mai mult de o jumătate de oră
în faţa sa pentru a străbate cinci sute de paşi; dar, cu toate că timpul îi
era mai mult decât îndestulător, se grăbise să se despartă de
Monte-Cristo, ţinând mult să rămână singur cu gândurile sale.
Îşi cunoştea ora, ora la care Valentine, asistând la dejunul lui Noir-
tier, era sigură că nu va fi tulburată. Noirtier şi Valentine îi dăruiseră
două vizite pe săptămână, şi el venea să profite de dreptul acordat.
Sosi. Valentine îl aştepta. Neliniştită, aproape buimăcită, ea îi luă
mâna şi îl duse în faţa bunicului.
Neliniştea, împinsă precum spuneam aproape până la buimăcire, se
explica prin vâlva pe care cazul Morcerf o stârnise în societate; se ştia
(lumea ştie întotdeauna) întâmplarea de la operă. În casa Villefort nu se
îndoia nimeni că un duel va fi consecinţa fatală a întâmplării; Valentine
ghicise, cu instinctul ei de femeie, că Morrel va fi martorul lui
Monte-Cristo, şi se temea, ţinând seamă de curajul bine cunoscut al
tânărului, de prietenia profundă a acestuia pentru conte, că el n-o să aibă puterea de a se mărgini la rolul pasiv ce-i era rezervat.
E explicabil deci cu câtă lăcomie amănuntele fură cerute, date şi
primite, iar Morrel putu să citească o bucurie de negrăit în ochii iubitei
sale când ea află că grozava afacere avusese un deznodământ
deopotrivă de fericit şi neaşteptat.
— Acum, spuse Valentine făcând semn lui Morrel să ia loc alături de
bătrân şi aşezându-se la rându-i pe taburetul pe care se odihneau picioa-
rele lui, acum, ca să vorbim puţin despre ale noastre. Maximilien, ştii că
bunicul avusese un moment ideea de a pleca din casă şi de a lua un
apartament în afară de palatul domnului de Villefort?
— Da, desigur, spuse Maximilien, mi-aduc aminte de proiectul acesta,
ba chiar îl aplaudasem din suflet.
— Ei bine, glăsui Valentine, aplaudă-l încă o dată, Maximilien, căci
bunicul revine la el.
— Bravo! spuse Maximilien.
— Şi ştii ce motiv invocă bunicul pentru a părăsi casa? întreabă Va-
lentine.
Noirtier îşi privea nepoata pentru a-i impune tăcere din ochi; Valen-
tine nu se uita însă la Noirtier; ochii, privirea, zâmbetul ei, totul era
pentru Morrel.
— Oricare ar fi motivul domnului Noirtier, strigă Morrel, declar că
este bun.
— Admirabil! spuse Valentine; susţine că aerul din foburgul
Saint-Honoré nu-mi face bine.
— Într-adevăr, glăsui Morrel; ascultă, Valentine, domnul Noirtier ar
putea să aibă dreptate: constat că în ultimile cincisprezece zile
sănătatea dumitale e zdruncinată.
— Da, întrucâtva este drept, răspunse Valentine; de aceea bunicul
şi-a luat rolul de medic şi, deoarece bunicul ştie totul, am cea mai mare
încredere în el.
— Dar e adevărat că suferi, Valentine? întrebă Morrel repede.
— O, Doamne, asta nu se cheamă suferinţă: simt o indispoziţie
generală, atâta tot; am pierdut pofta de mâncare şi am impresia că
stomacul meu dă o luptă pentru a se obişnui cu ceva.
Noirtier nu pierdea un cuvânt din spusele Valentinei.
— Şi ce tratamente urmezi pentru boala asta necunoscută?
— O, foarte simplu! glăsui Valentine; iau în fiecare dimineaţă o
linguriţă din medicamentul care se aduce pentru bunicul; când spun o
lingură, înseamnă că am început cu una şi că acum sunt la patru.
Bunicul pretinde că e o doctorie cu efecte universale.
Valentine zâmbea, dar în zâmbetul ei era ceva trist şi suferind.
Ameţit de iubire, Maximilien o privea în tăcere; ea era tare
frumoasă, dar paloarea ei căpătase un ton mat, ochii scânteiau mai
aprinşi decât de obicei, iar mâinile-i, care altădată erau de un alb de
sidef, păreau mâini de ceară pe care o nuanţă gălbuie le năpădeşte cu
timpul.
De la Valentine tânărul îşi îndreptă ochii spre Noirtier; acesta o exa-
mina, cu inteligenţa-i bizară şi profundă, pe fata absorbită în dragostea
ei; dar şi el, ca şi Morrel, urmărea semnele unei suferinţe înăbuşite, aşa
de puţin vizibilă, de altminteri, încât scăpase privirii tuturora afară de a
părintelui şi a iubitului.
— Dar eu credeam că doctoria din care ai ajuns să iei patru linguri e
preparată pentru domnul Noirtier.
— Ştiu că e foarte amară, glăsui Valentine, aşa de amară încât tot ce beau pe urmă îmi pare a avea acelaşi gust.
Noirtier îşi privi nepoata cu ton cercetător.
— Da, bunicule, aşa e, glăsui Valentine. Adineauri, înainte de a
coborî la dumneata, am băut un pahar cu apă îndulcită; ei bine, am lăsat
jumătate din ea, într-atât mi s-a părut de amară.
Noirtier se îngălbeni şi făcu semn că vrea să vorbească.
Valentine se ridică să ia dicţionarul.
Noirtier o urmărea din ochi cu o vădită nelinişte.
Într-adevăr, sângele urca în capul fetei, obrajii ei se colorară.
— Ia uite ce curios este: am ameţeală! exclamă fără să piardă nimic
din voioşia sa. Nu cumva soarele m-a lovit în ochi?
Şi se rezemă de fereastră.
— Nu e soare, spuse Morrel neliniştit mai mult de expresia figurii lui
Noirtier decât de indispoziţia Valentinei.
Şi alergă la Valentine.
Fata zâmbi.
— Linişteşte-te, bunicule, îi spuse ea lui Noirtier; linişteşte-te,
Maximilien, nu e nimic, mi-a trecut; dar ascultaţi; nu se aude în curte
huruitul unei trăsuri?
Deschise uşa lui Noirtier, alergă la o fereastră din coridor şi se
întoarse repede.
— Da, spuse ea, e doamna Danglars şi fiica ei care vin în vizită. La
revedere, fug căci au să vină să mă caute; domnule Maximilien,
dumneata rămâi lângă bunicul meu; îţi făgăduiesc că n-am să le reţin.
Morrel o urmări din ochi, o văzu închizând uşa şi o auzi urcând pe
scara mică ce ducea în acelaşi timp la doamna de Villefort şi la ea.
De îndată ce Valentine dispăru, Noirtier făcu semn lui Morrel să ia
dicţionarul. Morrel se supuse; îndrumat de Valentine, se deprinsese
repede să-l înţeleagă pe bătrân.
Cu toate acestea, oricât de obişnuit era, deoarece trebuia să treacă
în revistă o parte din cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului şi să
găsească fiecare cuvânt în dicţionar, abia după zece minute izbuti să
tălmăcească gândirea bătrânului prin aceste cuvinte:
"Caută paharul de apă şi carafa din camera Valentinei".
Morrel sună îndată pe servitorul care luase locul lui Barrois şi îi dădu
ordin în numele lui Noirtier.
Servitorul reveni în clipa următoare.
Carafa şi paharul erau absolut goale.
Noirtier făcu semn că vrea să vorbească.
— De ce sunt goale paharul şi carafa? întrebă el. Valentine spusese
că n-a băut decât jumătate de pahar.
Tălmăcirea noii întrebări luă încă cinci minute.
— Nu ştiu, spuse servitorul; dar camerista e în apartamentul domni-
şoarei Valentine; poate l-a golit ea.
— Întreab-o, spuse Morrel traducând de data aceasta gândirea lui
Noirtier din privire.
Servitorul ieşi şi reveni aproape imediat.
— Domnişoara Valentine a trecut prin camera sa pentru a se duce în
camera doamnei de Villefort; şi în treacăt, deoarece îi era sete, a băut
restul paharului; cât priveşte carafa, a golit-o domnul Edouard ca să facă
un heleşteu pentru raţele sale.
Noirtier înălţă ochii la cer ca un jucător care pune pe o lovitură tot
ce posedă.
Din momentul acela ochii bătrânului se fixară asupra uşii şi nu mai părăsiră direcţia.
Valentine văzuse, într-adevăr, pe doamna Danglars şi pe fiica
acesteia: le condusese în camera doamnei de Villefort care spusese că le
va primi la ea, camera sa nefiind despărţită de a mamei sale vitrege
decât prin aceea a lui Edouard.
Cele două femei intrară în salon cu rigiditatea oficială care dă de
gândit că este vorba de o comunicare.
Între oamenii din aceeaşi lume o nuanţă este îndată prinsă. Doamna
de Villefort răspunse solemnităţii prin solemnitate. În momentul acela in-
tră Valentine şi reverenţele reîncepură.
— Scumpă prietenă, glăsui baroana în timp ce fetele îşi luau
mâinile, veneam cu Eugénie să-ţi anunţăm, înaintea tuturora, foarte
apropiata căsătorie a fiicei mele cu prinţul Cavalcanti.
Danglars menţinuse titlul de prinţ. Bancherul popular găsise că titlul
acesta face o mai bună impresie decât cel de conte.
— În cazul acesta, daţi-mi voie să vă adresez complimentele mele
sincere, răspunse doamna de Villefort. Prinţul Cavalcanti pare un tânăr
înzestrat cu rare calităţi.
— Ascultă, glăsui baroana zâmbind; dacă vorbim ca două prietene,
sunt datoare să-ţi spun că prinţul nu ni se pare încă să fie ce va fi. Are în
el ceva din ciudăţenia aceea care ne dă putinţă nouă, francezilor, să
recunoaştem de la prima vedere un nobil italian sau german. Cu toate
acestea anunţă o inimă foarte bună, multă fineţe de spirit, iar în ce
priveşte convenienţele, domnul Danglars susţine că averea e
maiestuoasă; acesta e cuvântul lui.
— Şi apoi, spuse Eugénie frunzărind albumul doamnei de Villefort, a-
dăugaţi, doamnă, că aveţi o înclinare specială pentru tânărul acesta.
— N-am nevoie să te întreb dacă împărtăşeşti această înclinare,
spuse doamna de Villefort.
— Eu? răspunse Eugénie cu dârzenia ei obişnuită; o, câtuşi de puţin,
doamnă; vocaţia mea nu era să intru în jugul unui menaj sau în al
capriciilor unui bărbat, oricare ar fi fost acesta. Vocaţia mea era să fiu
artistă şi, în consecinţă, liberă pe inima, pe persoana şi pe gândirea mea.
Eugénie rosti cuvintele acestea cu un accent aşa de vibrant şi de
categoric încât figura Valentinei se împurpură. Sfioasa fată nu putea
înţelege firea viguroasă a Eugéniei, care nu părea să aibă nici una din
timidităţile femeii.
— De altminteri, continuă ea, deoarece sunt sortită să mă mărit de
voie sau nevoie, trebuie să mulţumesc Providenţei care mi-a dăruit cel
puţin dispreţul domnului Albert de Morcerf; de nu era Providenţa, aş fi
fost astăzi soţia unui om dezonorat.
— Cu toate acestea, aşa e, spuse baroana cu acea naivitate ciudată
pe care o găsim uneori la doamnele din lumea înaltă; cu toate acestea,
este adevărat; dacă Morcerfii nu ezitau, fiica mea se mărita cu domnul
Albert; generalul ţinea mult, ba chiar venise să forţeze mâna domnului
Danglars; am scăpat ieftin.
— Dar ruşinea părintelui se revarsă asupra fiului? întrebă Valentine
cu timiditate. Cred că domnul Albert nu e câtuşi de puţin vinovat de
trădările generalului.
— Pardon, scumpă prietenă, spuse neînduplecata fată; domnul
Albert îşi reclamă şi îşi merită partea: se pare că după ce l-a provocat ieri
pe domnul de Monte-Cristo la operă, i-a cerut astăzi scuze pe teren.
— Cu neputinţă, spuse doamna de Villefort.
— O, scumpă prietenă, lucrul e sigur, glăsui doamna Danglars cu naivitatea pe care am mai semnalat-o; ştiu de la domnul Debray care era
de faţă în momentul explicaţiei.
Ştia şi Valentine adevărul, însă nu răspundea. Cu gândul, ea se
regăsea în camera lui Noirtier, unde o aştepta Morrel.
Cufundată în contemplarea lăuntrică, Valentine nu mai lua parte la
conversaţie; i-ar fi fost cu neputinţă să repete ce se spusese în ultimele
minute când, deodată, mâna doamnei Danglars, rezemându-se de braţul
ei, o scoase din reverie.
— Ce e, doamnă? întrebă Valentine tresărind la atingerea degetelor
doamnei Danglars ca la o atingere electrică.
— Draga mea Valentine, desigur, nu ţi-e bine, zise baroana.
— Mie? întrebă fata trecându-şi mâna peste fruntea care îi ardea.
— Da, uită-te în oglindă; te-ai îmbujorat şi te-ai îngălbenit de trei pa-
tru ori într-un minut.
— Într-adevăr, exclamă Eugénie, eşti foarte palidă!
— O, nu te nelinişti, Eugénie; sunt aşa de câteva zile.
Şi, oricât de puţin şireată ar fi fost, fata înţelese că avea ocazia să
iasă. De altminteri doamna de Villefort îi veni în ajutor:
— Retrage-te, Valentine, îi spuse ea: într-adevăr, nu te simţi bine şi
doamnele vor binevoi să te ierte; bea un pahar cu apă curată şi îţi vei
reveni.
Valentine o îmbrăţişă pe Eugénie, o salută pe doamna Danglars care
se sculase să plece, şi ieşi.
— Biata copilă, spuse doamna de Villefort după ce Valentine
dispăru, mă îngrijorez în chip serios şi nu m-aş mira să i se întâmple
vreun accident grav.
În vremea asta, stăpânită de o exaltare de care nu-şi dădea seama,
Valentine străbătuse camera lui Edouard, fără a răspunde unei răutăţi a
copilului şi, din camera ei, ajunse la o scară mică. Coborâse toate
treptele, afară de ultimele trei; auzea glasul lui Morrel când, deodată, un
nor trecu pe dinaintea ochilor ei, picioru-i ţeapăn pierdu treapta,
mâinile-i nu mai avură puterea să se ţină de rampă şi, atingând peretele,
mai mult se rostogoli de pe ultimele trei trepte decât le coborî.
Morrel nu făcu decât un salt: deschise uşa şi o găsi pe Valentine lun-
gită pe palier.
Repede ca fulgerul o luă în braţe şi o aşeză într-un jilţ. Valentine re-
deschise ochii.
— O, ce neîndemânatecă sunt! spuse ea cu volubilitate înfrigurată;
nu mai ştiu să merg, uit că până la palier sunt trei trepte.
— Poate te-ai rănit, Valentine? exclamă Morrel. O Doamne, Doamne!
Valentine privi în jurul ei: văzu spaima cea mai profundă zugrăvită în
ochii lui Noirtier.
— Linişteşte-te, bunicule, spuse ea încercând să zâmbească; nu e
nimic, nu e nimic... am avut numai o ameţeală.
— Iarăşi ameţeală! spuse Morrel împreunându-şi mâinile. O, Valen-
tine, te implor, ia seama!
— Ba nu, spuse Valentine, îţi spun că a trecut şi că nu mai e nimic.
Lasă-mă acum să-ţi comunic o veste. Eugénie se mărită peste opt zile,
iar peste trei zile e un fel de petrecere, un ospăţ de logodnă. Suntem
invitaţi cu toţii, tata, doamna de Villefort şi eu... din câte am înţeles cel
puţin.
— Când o să vină şi rândul nostru să ne ocupăm de amănuntele
acestea? O, Valentine, dumneata care ai atâta influenţă asupra bunicului
nostru, convinge-l să-ţi răspundă curând.
— Contezi aşadar pe mine pentru a stimula încetineala şi a trezi me-
moria bunicului? întrebă Valentine.
— Da, exclamă Morrel. O, repede, te rog! Câtă vreme nu vei fi a
mea, Valentine, mă voi teme totdeauna că-mi scapi.
— Nu, zău, Maximilien, răspunse Valentine cu o mişcare convulsivă,
eşti prea fricos pentru un ofiţer, pentru un soldat despre care se zice că
nu a cunoscut niciodată teama. Ha ha ha!
Şi izbucni într-un râs strident şi dureros; braţele îi înţepeniră şi se
chirciră, capul i se răsturnă peste jilţ şi rămase nemişcată.
Strigătul de groază pe care Dumnezeu îl înlănţuia pe buzele lui Noir-
tier ţâşni din privirea lui.
Morrel înţelese; trebuia să cheme în ajutor.
Tânărul se năpusti la sonerie; camerista, care se afla în
apartamentul Valentinei, şi servitorul care înlocuise pe Barrais, alergară
în acelaşi timp.
Valentine era aşa de palidă, de rece, de neînsufleţită încât fără să
asculte ce li se spunea, îi cuprinse spaima care domnea mereu în casa a-
ceasta blestemată, şi dădură buzna pe coridoare strigând după ajutor.
Doamna Danglars şi Eugénie ieşeau în momentul acela; mai putură
să afle cauza panicii.
— Vă spuneam eu! exclamă doamna de Villefort; biata copilă!
