Contele ieşi cu sufletul mâhnit din casa unde o lăsa pe Mercédès,
probabil pentru a nu o mai vedea niciodată.
De la moartea micului Edouard, o mare schimbare se produsese în
Monte-Cristo. Ajuns în culmea răzbunării, pe panta lentă şi întortocheată
pe care o urmase, a văzut de partea cealaltă a muntelui prăpastia
îndoielii.
Mai mult decât atât; conversaţia pe care o avusese cu Mercédès a
trezit atâtea amintiri în inima sa, încât şi amintirile aveau nevoie să fie
combătute.
Un bărbat de condiţia contelui nu putea să plutească multă vreme
în melancolia aceasta care poate să fie prielnică spiritelor de rând,
dându-le o originalitate aparentă, dar ucide sufletele superioare. Contele
îşi spuse că, dacă a ajuns aproape de punctul de a se dojeni singur,
înseamnă că în calculele lui s-a strecurat o eroare.
"Privesc greşit trecutul, spuse el, şi nu e cu putinţă să mă fi înşelat
astfel.
Cum, — continuă el — scopul pe care mi-l propusesem era un scop
nesăbuit? Cum, timp de zece ani am mers pe un drum greşit? Cum, o oră
e de ajuns pentru a dovedi arhitectului că opera tuturor speranţelor sale
a fost o operă, dacă nu imposibilă, cel puţin păgână?
Nu vreau să mă obişnuiesc cu ideea aceasta, ea mi-ar lua mintea.
Ceea ce lipseşte judecăţilor mele de astăzi e aprecierea exactă a
trecutului, deoarece îl revăd la capătul celălalt al orizontului. Pe măsură
ce înaintăm, trecutul se şterge în urma noastră ca un peisaj prin care
trecem. Mi se întâmplă ceea ce se întâmplă oamenilor care s-au rănit în
vis: îşi privesc şi îşi simt rana, dar nu-şi aduc aminte că au primit-o.
Haida-de, omule regenerat; haida-de, bogat extravagant; haida-de,
adormitule trezit; haida-de, vizionarule atotputernic; haida-de,
milionarule nebiruit; priveşte pentru o clipă funesta perspectivă a vieţii
jalnice şi flămânde; porneşte din nou pe drumurile pe unde te-a împins
fatalitatea, te-a dus nenorocirea, te-a primit deznădejdea; prea multe
diamante, prea mult aur şi prea multă fericire strălucesc astăzi pe
sticlele oglinzii prin care Monte-Cristo se uită la Dantès; ascunde
diamantele, pângăreşte aurul, alungă razele; bogat, regăseşte-l pe sărac;
liber, regăseşte-l pe prizonier; reînviat, regăseşte cadavrul".
Şi, spunându-şi acestea, Monte-Cristo mergea pe strada Caisserie.
Era strada prin care acum douăzeci şi patru de ani fusese condus de o
gardă tăcută şi nocturnă; casele, cu înfăţişare zâmbitoare şi însufleţită,
erau în noaptea aceea mohorâte, mute şi zăvorâte.
— Cu toate acestea sunt aceleaşi, murmură Monte-Cristo; atât numai că atunci era noapte şi azi e plină zi; soarele luminează totul şi
face ca totul să fie voios.
Coborî pe chei prin strada Saint-Laurent şi înaintă spre depozit; era
locul unde fusese îmbarcat. O barcă de promenadă trecea cu polog de
pânză. Monte-Cristo îl chemă pe patron, care înaintă imediat spre el cu
graba vâslaşilor care adulmecă un chilipir.
Timpul era minunat, călătoria a fost o sărbătoare... Soarele cobora
la orizont, roşu şi învăpăiat, în valurile care se incendiau la apropierea
lui; marea, netedă ca o oglindă, se brăzda uneori sub salturile peştilor
care, urmăriţi de vreun duşman ascuns, zvâcneau din apă spre a cere
ajutor altui element; în sfârşit, în zare se vedeau trecând, albe şi
graţioase ca nişte pescăruşi călători, bărcile pescarilor care merg la
Martigues, sau corăbiile comerciale încărcate pentru Corsica ori pentru
Spania.
În ciuda cerului frumos, a bărcilor cu forme graţioase, a luminii aurii
care inunda peisajul, contele, înfăşurat în mantaua sa, îşi reamintea,
unul câte unul, toate amănuntele cumplitei călătorii; lumina unică şi
izolată arzând la catalani, vederea castelului If care îi arăta unde-i dus,
lupta cu jandarmii când a vrut să se năpustească în mare, deznădejdea
când s-a simţit învins şi senzaţia rece a ţevii carabinei pusă pe tâmpla lui
ca un inel de gheaţă.
Şi, puţin câte puţin, asemenea izvoarelor uscate de vară care, când
se grămădesc norii toamnei, devin treptat-treptat jilave şi încep să
mustească picătură cu picătură, contele de Monte-Cristo simţi mustind în
pieptul său vechea fiere revărsată, care năpădise altădată inima lui
Edmond Dantès.
Din momentul acesta dispărură pentru el cerul frumos, bărcile graţi-
oase, lumina arzătoare; cerul se acoperi cu un zăbranic funebru, iar
apariţia uriaşului întunecat care se numeşte castelul If îl făcu să tresară
de parcă s-ar fi arătat deodată ochilor săi fantoma unui duşman de
moarte.
Ajunseră.
Contele se trase instinctiv până la extremitatea bărcii. Oricât îi
spusese patronul cu cel mai îmbietor glas: "Coborâm, domnule",
Monte-Cristo îşi aminti că, în chiar locul acela, pe stânca aceea, fusese
târât cu violenţă de paznicii Care-l siliseră să urce rampa, înţepându-i
şalele cu vârful unei baionete.
Drumul îi păruse altădată foarte lung lui Dantès. Monte-Cristo îl găsi-
se foarte scurt; fiecare lovitură de vâslă făcuse să ţâşnească, o dată cu
pulberea umedă a mării, un milion de gânduri şi de amintiri.
De la revoluţia din iulie nu mai existau în castelul If deţinuţi; un sin-
gur post, destinat împiedicării contrabandelor, ocupa corpurile de gardă;
un portar îi aştepta pe curioşi la poartă să le arate monumentul acela de
groază devenit un monument de curiozitate.
Şi, cu toate acestea, deşi cunoştea toate amănuntele, când intră
sub boltă, când coborî scara neagră, când fu condus la carcerele pe care
ceruse să le vadă, o paloare rece îi năpădi fruntea, a cărei sudoare
îngheţată ajunse până la inimă.
Contele se interesă dacă mai era acolo vreun temnicer de pe timpul
Restauraţiei; toţi fuseseră scoşi la pensie sau trecuţi la alte servicii.
Portarul care îl conduse era aci numai din 1830.
Îl conduse în propria lui carceră.
Revăzu lumina alburie, filtrându-se prin ochiul îngust de geam; revă-
zu locul unde se afla patul care, între timp, fusese scos şi dinaintea patului — deşi astupată, dar vizibilă încă prin pietrele ei mai noi —
deschizătura străpunsă de abatele Faria.
Monte-Cristo simţi că picioarele i se taie; luă un scăunel de lemn şi
se aşeză.
— Se povestesc niscai întâmplări cu privire la castelul acesta, altele
decât aceea a întemniţării lui Mirabeau? întrebă contele; există vreo
tradiţie cu privire la locuinţele acestea lugubre unde cu greu s-ar crede
că oamenii au închis vreodată un om viu?
— Da, domnule, spuse portarul, şi chiar în legătură cu carcera
aceasta mi-a istorisit una temnicerul Antoine.
Monte-Cristo tresări. Antoine era temnicerul lui. Aproape că îi uitase
numele şi figura, dar, auzindu-i numele rostit, îl revăzu aşa cum era, cu
figura încercuită de barbă, cu vesta cafenie şi cu legătura de chei al
căror zornăit i se părea că încă îl aude.
Contele întoarse capul şi avu impresia că-l vede, în umbra coridoru-
lui, devenită mai opacă din cauza luminii torţei care ardea în mâinile por-
tarului.
— Domnul vrea să i-o povestesc? întrebă portarul.
— Da, spune-o, glăsui Monte-Cristo.
Şi îşi puse mâna pe piept ca să înfrâneze o violentă bătaie de inimă,
înfricoşat că va auzi povestindu-se propria lui istorie.
— Spune, repetă el.
— Carcera aceasta, reluă portarul, a fost locuită — e mult de atunci
— de un prizonier, un om foarte primejdios după câte se pare, cu atât
mai primejdios cu cât era plin de iscusinţă. Un alt om se găsea în castel
o dată cu el; acesta nu era rău; un biet preot nebun.
— A, da, nebun, repetă Monte-Cristo; şi cum se arăta nebunia lui?
— Oferea milioane ca să i se redea libertatea.
Monte-Cristo îşi înălţă ochii la cer, însă nu văzu cerul; între el şi fir-
mament era un voal de piatră. Se gândi că un voal nu mai puţin des
fusese între ochii celor cărora abatele Faria le oferea comori şi comorile
oferite de el.
— Prizonierii puteau să se vadă? întrebă Monte-Cristo.
— O, nu, domnule, era absolut interzis; dar ei călcară interdicţia, să-
pând o galerie care mergea de la o carceră la alta.
— Şi care dintre amândoi a săpat galeria?
— Cu siguranţă tânărul, spuse portarul; tânărul era iscusit şi puter-
nic, în timp ce bietul abate era bătrân şi slab; de altminteri mintea lui era
prea şubredă ca să urmărească o idee.
— Orbilor! murmură Monte-Cristo.
— Fapt e că tânărul a săpat o galerie, continuă portarul; cu ce? nu
se ştie; dar a săpat-o şi ca dovadă, priviţi urma, o vedeţi?
Apropie torţa de zid.
— A, da, adevărat! spuse contele cu voce înăbuşită de emoţie.
— Cei doi prizonieri comunicară deci împreună. Cât a durat legătura
dintre ei, nu se ştie. Dar, într-o zi, bătrânul prizonier căzu bolnav şi muri.
Ghiciţi ce a făcut tânărul? întrebă portarul întrerupându-se.
— Spune.
— L-a luat pe mort, pe care l-a culcat în propriul lui pat, cu nasul la
perete, apoi a venit în carcera goală, a astupat gaura şi s-a furişat în
sacul mortului. Aţi mai pomenit o astfel de idee?
Monte-Cristo închise ochii şi se simţi trecând prin toate impresiile pe
care le încercase când pânza grosolană, pătrunsă încă de frigul pe care
cadavrul i-o transmisese, i-a frecat faţa.
Temnicerul continuă:
— Planul lui era acesta: îşi închipuia că morţii sunt îngropaţi în cas-
telul If şi deoarece bănuia că nu se cheltuieşte cu coşciugele pentru
prizonieri, socotea că va ridica pământul cu umerii; din nefericire, însă,
la castel era, un obicei care îi strica proiectul: morţii nu se îngropau; li se
lega doar o ghiulea de picioare şi erau aruncaţi în mare; aşa s-a şi făcut.
Omul nostru fu zvârlit în apă, de sus, de pe galerie; a doua zi adevăratul
mort a fost găsit în patul lui, şi s-a ghicit totul, căci cioclii spuseră atunci
ceea ce încă nu îndrăzniseră: că adică, în momentul când trupul fusese
zvârlit în gol, au auzit un strigăt grozav, înăbuşit pe dată de apa în care
dispăruse.
Contele respira cu greu, sudoarea curgea pe fruntea lui, neliniştea îi
strângea inima.
"Nu, murmură el, nu; îndoiala pe care am simţit-o era un început de
uitare; dar aci inima se întăreşte din nou şi iarăşi e flămândă de răzbuna-
re".
— Dar prizonierul? întrebă el. Nu s-a mai auzit niciodată de el?
— Bineînţeles, niciodată; din două, una: ori a căzut de-a latul şi
deoarece cădea de la cincizeci de picioare, va fi murit pe dată...
— Ai spus că i se legase o ghiulea de picioare: o fi căzut în picioare.
— Ori a căzut în picioare, continuă portarul şi atunci greutatea ghiu-
lelei l-a târât la fund, unde bietul om a rămas.
— Îl deplângi?
— O, da, măcar că era în elementul lui.
— Ce vrei să spui?
— Se zvonea că nenorocitul fusese cândva un ofiţer de marină,
închis pentru bonapartism.
"Adevăr, — Dumnezeu te-a făcut să pluteşti deasupra valurilor şi a
flăcărilor! murmură contele. Aşadar, bietul marinar trăieşte în amintirea
câtorva povestitori; cumplita lui întâmplare e istorisită în faţa focului şi
lumea se înfioară în momentul când el spintecă spaţiul pentru a cădea la
fund în adânca mare".
— Nu i s-a aflat niciodată numele? întrebă contele cu glas tare.
— Cum să i se afle? glăsui gardianul; nu era cunoscut decât sub de-
numirea de No. 34.
— Villefort! Villefort! murmură Monte-Cristo; iată ce-ţi vei fi spus de
multe ori când spectrul meu tulbura insomniile tale.
— Domnul vrea să continue vizita? întrebă portarul.
— Da, mai cu seamă dacă vrei să-mi arăţi camera bietului abate.
— A, a numărului 27?
— Da, a numărului 27, repetă Monte-Cristo.
Şi i se păru că aude încă glasul abatelui Faria, când l-a întrebat cum
îl cheamă şi când acesta i-a strigat prin perete numărul.
— Veniţi.
— Stai să mai arunc o privire asupra tuturor pereţilor carcerei aces-
teia, spuse Monte-Cristo.
— E tocmai bine, glăsui călăuza, căci am uitat cheia de la cealaltă.
— Du-te de-o caută.
— Vă las torţa.
— Nu, ia-o.
— Dar veţi rămâne fără lumină.
— Eu văd pe întuneric.
— Întocmai ca el.
— Care el?
— Numărul 34. Se zice că se deprinsese aşa de mult cu întunericul
încât ar fi văzut un ac în colţul cel mai întunecos al carcerei.
— I-au trebuit zece ani pentru asta, murmură contele.
Călăuza se depărtă cu torţa.
Contele rostise adevărul: după câteva secunde de şedere în
întuneric, distinse totul ca în plină lumină.
Atunci privi în juru-i şi îşi recunoscu pe deplin carcera.
Da, spuse el, uite piatra pe care mă aşezam; uite urma umerilor mei
care şi-au săpat forma în perete; uite dâra sângelui care a curs de pe
fruntea mea, într-o zi când am vrut s-o zdrobesc de perete. O, cifrele
acestea... mi le reamintesc... le-am făcut într-o zi când calculam vârsta
părintelui meu, ca să ştiu dacă îl mai regăsesc în viaţă, şi vârsta lui
Mercédès, ca să ştiu dacă o mai găsesc liberă... După ce mântuisem
calculul am avut o clipă de speranţă... Nu ţineam seama de foame şi de
necredinţă.
Şi un râs amar scăpă din gura contelui. Îi văzuse, ca într-un vis, pe
părintele său dus la groapă şi pe Mercédès mergând spre altar.
Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se desprin-
dea, albă încă, pe peretele verzui:
"Doamne, păstrează-mi memoria!" citi Monte-Cristo.
— O, da! exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor timpuri
trăite aci. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, mă temeam să nu
înnebunesc şi să uit. Doamne, mi-ai păstrat memoria şi mi-am amintit! Îţi
mulţumesc, îţi mulţumesc!
În momentul acela lumina torţei licări pe ziduri; ciceronele cobora.
Monte-Cristo merse în întâmpinarea lui.
— Urmează-mă, spuse el.
Şi, fără să aibă nevoie să urce spre lumină, îi porunci să-l urmeze pe
un coridor subteran care-l duse la altă intrare.
Monte-Cristo fu năpădit şi aci de o lume de gânduri.
Primul lucru care îi izbi ochii fu meridianul desenat pe perete, cu
ajutorul căruia abatele Faria număra orele; apoi resturile patului pe care
bietul prizonier murise.
În locul neliniştilor pe care contele le încercase în carcera sa, un
sentiment blând şi duios, un sentiment de recunoştinţă îi umflă aci inima
şi două lacrimi se rostogoliră din ochii săi.
— Aci se găsea abatele nebun, spuse călăuza; pe aci venea la el
tânărul. (Şi îi arăta lui Monte-Cristo deschizătura galeriei care, înspre
partea aceasta, rămăsese căscată). După culoarea pietrei, continuă el,
un savant a recunoscut că prizonierii comunicau între ei cam de zece
ani. Bieţii oameni s-or fi plictisit tare mult în ăşti zece ani!
Dantès scoase câţiva ludovici din buzunar şi întinse mâna spre omul
care îl deplângea fără să-l cunoască.
Portarul îi primi, crezând că e vorba de câteva monde mărunte, dar,
la lumina torţei, recunoscu valoarea sumei dăruită de vizitator.
— V-aţi înşelat, domnule, îi spuse el.
— Cum adică?
— Mi-aţi dat aur.
— Ştiu.
— Cum? ştiţi?
— Da.
— Aveţi de gând să-mi daţi aurul acesta?
— Da.
— Şi pot să-l păstrez în toată liniştea?
— Da.
Portarul se uită la Monte-Cristo cu uimire.
— Şi în toată cinstea, rosti contele ca Hamlet.
— Domnule, reluă portarul care nu îndrăznea să-şi creadă norocului,
nu înţeleg generozitatea dumneavoastră.
— Cu toate acestea este lesne de înţeles, prietene, spuse contele;
am fost marinar şi povestea dumitale m-a mişcat desigur mai mult decât
pe altul.
— În cazul acesta, domnule, spuse călăuza, deoarece sunteţi aşa de
generos, meritaţi să vă dau ceva.
— Ce ai să-mi dai, prietene? scoici? lucruri făcute din pai? Îţi mulţu-
mesc.
— Nu, domnule, nu; ceva în legătură cu povestea de adineauri.
— Adevărat? exclamă contele cu aprindere; ce anume?
— Să vedeţi ce s-a întâmplat, spuse portarul. Mi-am zis: totdeauna
se găseşte ceva într-o cameră unde un prizonier a stat cincisprezece ani,
şi m-am apucat să cercetez zidurile.
— Aha! exclamă Monte-Cristo amintindu-şi de ascunzătoarea dublă
a abatelui.
— Tot căutând, continuă portarul, am descoperit că, la căpătâiul pa-
tului şi sub vatra căminului, suna a gol...
— Da, da, glăsui Monte-Cristo.
— Am ridicat pietrele şi am găsit...
— O scară de frânghie, unelte? exclamă contele.
— De unde ştiţi? întrebă portarul cu uimire.
— Nu ştiu, ghicesc, spuse contele; de obicei astfel de lucruri se
găsesc în ascunzătorile prizonierilor.
— Da, domnule, declară călăuza; o scară de frânghie, nişte unelte.
— Şi le mai ai? exclamă Monte-Cristo.
— Nu, domnule; am vândut obiectele astea, care erau foarte curioase,
unor vizitatori; dar îmi rămâne altceva.
— Ce? întrebă contele cu nerăbdare.
— Îmi rămâne un fel de carte scrisă pe fâşii de pânză.
— O, îţi rămâne cartea aceea? strigă Monte-Cristo.
— Nu ştiu dacă e o carte, rosti portarul, dar îmi rămâne ceea ce vă
spun.
— Du-te de mi-o caută, prietene, du-te! îl îndemnă contele; iar dacă
este ceea ce presupun, fii liniştit!
— Alerg.
Şi călăuza ieşi.
Atunci îngenunche, pios, în faţa rămăşiţelor din care moartea făcuse
pentru el un altar.
— O, al doilea părinte al meu, spuse el, tu care mi-ai dat libertatea,
ştiinţa, bogăţia; tu care, asemeni făpturilor de-o esenţă superioară,
posedai ştiinţa binelui şi a răului, — dacă rămâne în adâncul
mormântului ceva din noi ce tresare la glasul celor care au rămas pe
pământ, dacă în transfigurarea pe care o suferă cadavrul pluteşte ceva
însufleţit pe locurile unde am iubit sau am suferit mult — inimă nobilă,
spirit suprem, suflet profund, te implor ca, printr-un cuvânt, printr-un
semn, printr-o revelaţie oarecare, în numele iubirii paterne ce-mi acordai
şi al respectului filial ce-ţi arătasem, să-mi smulgi restul de îndoială care,
dacă nu se schimbă în convingere, va deveni o remuşcare.
Contele coborî capul şi îşi împreună mâinile.
— Poftim, domnule! spuse o voce dinapoia lui.
Monte-Cristo tresări şi se întoarse.
Portarul îi întindea fâşiile de pânză pe care abatele Faria revărsase
toate comorile ştiinţei sale. Manuscrisul era marea operă a abatelui Faria
cu privire la regalitate în Italia.
Contele le luă cu grabă şi, deoarece ochii săi căzură din primul mo-
ment pe epigraf, citi:
"Vei smulge dinţii balaurului şi vei călca în picioare leii, a spus Dom-
nul".
— O, iată răspunsul! exclamă el. Îţi mulţumesc, tată, îţi mulţumesc!
Şi, scoţând din buzunar un portofel mic, cu zece bilele de bancă a
câte o mie de franci fiecare glăsui:
— Uite, ia portofelul acesta.
— Mi-l daţi?
— Da, dar cu condiţia să nu te uiţi în el decât după plecarea mea.
Şi, punând la piept relicva pe care o regăsise şi care, pentru el, avea
preţul celei mai mari comori, se năpusti din subterană şi urcându-se din
nou în barcă spuse:
— La Marsilia!
Apoi, depărtându-se, cu ochii aţintiţi asupra temniţei mohorâte:
— Nenorocire celor care m-au închis în închisoarea asta sumbră şi
celor care au uitat că eram închis aci!
Când trecu iarăşi prin dreptul catalanilor, contele se înturnă şi, înfă-
şurându-şi capul în manta, murmură numele unei femei.
Victoria era completă; contele răpusese de două ori îndoiala.
Numele pe care îl pronunţa cu o expresie de afecţiune, ce era
aproape iubire, numele acesta era al Haydéei.
Coborând pe uscat, Monte-Cristo se îndreptă spre cimitirul unde ştia
că-l va găsi pe Morrel.
Şi el, cu zece ani înainte, căutase plin de pietate un mormânt în
cimitirul acesta, şi îl căutase zadarnic.
El, care se înapoia în Franţa cu milioane, n-a putut să găsească mor-
mântul părintelui său mort de foame.
Morrel pusese o cruce pe mormântul acesta, însă crucea căzuse şi
groparul făcuse foc cu ea, aşa cum fac groparii cu toate lemnele vechi ce
zac în cimitir.
Vrednicul negustor fusese mai fericit: mort în braţele copiilor săi, s-a
culcat, condus de ei, lângă soţia lui care îl precedase în eternitate cu doi
ani.
Două lespezi mari de marmură, pe care erau scrise numele lor, stă-
teau întinse una lângă alta, pe un mic teren închis de o balustradă de
fier şi umbrit de patru chiparoşi.
Maximilien stătea rezemat de un copac şi fixa asupra mormintelor
ochii lipsiţi de privire.
Durerea lui era profundă, aproape rătăcită.
— Maximilien, îi spuse contele, nu aci trebuie să priveşti, ci colo!
Şi îi arătă cerul.
— Morţii sunt pretutindeni, glăsui Morrel; nu mi-aţi spus dumnea-
voastră asta când m-aţi îndemnat să părăsesc Parisul?
— Maximilien, declară contele, mi-ai cerut în timpul călătoriei să te
opreşti la Marsilia câteva zile: mai stăruieşti în dorinţa dumitale?
— Nu, conte; mi se pare însă că aci şederea va fi mai puţin grea
decât în altă parte.
— Foarte bine, Maximilien, căci te părăsesc şi am cuvântul dumitale,
— nu e aşa?
— O, conte, am să-l uit, am să-l uit! spuse Morrel.
— Nu, nu-l vei uita deoarece, în primul rând, eşti om de onoare, Mor-
rel, deoarece ai jurat şi vei jura din nou.
— O, conte, fie-vă milă de mine! Conte, sunt aşa de nefericit!
— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel.
— Cu neputinţă.
— O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte-Cristo,
este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge şi
geme lângă el.
— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun
pe care îl iubea şi îl dorea pe lume?
— Ascultă, Morrel, şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, spuse
Monte-Cristo. Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, îşi pusese toate
speranţele de fericire într-o femeie. Omul acesta era tânăr, avea un
părinte bătrân pe care îl iubea, o logodnică pe care o adora: era gata să
o ia de soţie când, deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar
face să te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar
înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a duce la
unitatea lui infinită — când, deodată, un capriciu al soartei îi răpi
libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea al său (căci, orb ce
era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere.
— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un an, spuse
Morrel.
— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! declară contele punând
mâna pe umărul tânărului.
Maximilien tresări.
— Paisprezece ani? murmură el.
— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece ani a
avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, Morrel,
crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se omoare.
— Şi? întrebă Morrel.
— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr-un mijloc
omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate că la început ochii
învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se limpezească pe deplin.
N-a înţeles milostenia infinită a Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat
cu răbdare şi a acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt,
transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu; primul lui strigăt a fost pentru
părinte: părintele murise.
— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel.
— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, iubit, fericit,
onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, deznădăjduit, îndoin-
du-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a căutat
mormântul, dispăruse până şi mormântul şi nimeni nu i-a putut spune:
"Aci se odihneşte întru Domnul inima care te-a iubit atâta".
— O! exclamă Morrel.
— Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, căci nu
ştia măcar unde să regăsească mormântul părintelui său.
— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse Morrel.
— Te înşeli, Morrel; femeia aceea...
— Era moartă? exclamă Maximilien.
— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise cu unul
din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul acela era un lo-
godnic mai nefericit decât dumneata.
— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? întrebă Morrel.
— I-a trimis cel puţin liniştea.
— Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi?
— El nădăjduieşte, Maximilien.
Tânărul îşi lăsă capul în piept.
— Aveţi făgăduiala mea, spuse el după o clipă de tăcere, întinzând
mâna lui Monte-Cristo; amintiţi-vă numai că...
— Morrel, la 5 octombrie te aştept pe insula Monte-Cristo. La 4, un
iaht te va aştepta în portul Bastia; iahtul se va numi Eurus; îi vei spune
cine eşti patronului, care te va aduce la mine. Ne-am înţeles, Maximilien,
nu-i aşa?
— Da, conte, şi mă voi conforma; amintiţi-vă însă că la 5
octombrie...
— Copil, care nu ştie încă ce înseamnă făgăduiala unui bărbat!...
ţi-am spus de douăzeci de ori că, dacă în ziua aceea ai să mai vrei să
mori, te voi ajuta eu, Morrel. Cu bine.
— Mă părăsiţi?
— Da, am treburi în Italia; te las singur, singur în luptă cu nenoroci-
rea, singur cu vulturul cu aripi puternice pe care Domnul îl trimite
aleşilor săi pentru a-i transporta la picioarele lui; istoria lui Ganimede nu
e o fabulă, Maximilien, e o alegorie.
— Când plecaţi?
— Chiar acum; vaporul mă aşteaptă; peste un ceas voi fi departe de
dumneata; mă însoţeşti până în port, Morrel?
— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, conte.
— Îmbrăţişează-mă.
Morrel îl însoţi pe conte până în port; fumul ieşea ca un panaş imens
din coşul negru care-l zvârlea spre cer. Curând nava plecă, iar peste un
ceas, aşa cum Monte-Cristo spusese, egreta de fum alburiu brăzda abia
vizibilă orizontul răsăritean, posomorât de primele neguri ale nopţii.
