În momentul acela se auzi glasul domnului de Villefort, care striga
din cabinetul său:
— Ce este?
Morrel îl consultă cu privirea pe Noirtier care îşi recăpătase tot
sângele rece şi care, cu un semn din ochi îi arătă cabinetul unde se mai
refugiase o dată, într-o împrejurare aproape la fel.
Abia a avut timp să-şi ia pălăria şi să se năpustească acolo, gâfâind.
Paşii procurorului regal se auzeau pe coridor.
Villefort dădu buzna în cameră, alergă la Valentine şi o luă în braţe.
— Un medic! un medic! Domnul d'Avrigny! strigă Villefort. Sau nu —
mă duc eu.
Şi ieşi în goană din apartament.
Pe uşa cealaltă dădea buzna Morrel.
Fusese izbit în inimă de o amintire năpraznică: discuţia dintre Ville-
fort şi doctor, pe care o auzise în noaptea când doamna de Saint-Méran
a murit, îi revenea în memorie; simptomele de acum, ajunse la un grad
mai puţin înfricoşător, erau aceleaşi care precedaseră moartea lui
Barrois.
În acelaşi timp i se păruse că aude la ureche glasul lui Monte-Cristo
care i-a spus abia acum două ceasuri:
— Dacă ai nevoie de ceva, Morrel, vino la mine; eu pot multe.
Mai repede decât gândul, else năpusti deci, din foburgul Saint-Hono-
ré în strada Matignon, şi din strada Matignon în avenue des Champs-Ely-
sées.
În vremea asta domnul de Villefort sosea, într-o trăsură de piaţă la
poarta domnului d'Avrigny; sună cu atâta violenţă, încât portarul veni în-
fricoşat să deschidă. Villefort se repezi pe scară, fără să aibă puterea de
a spune ceva. Portarul îl cunoştea, astfel că îl lăsă să treacă, strigând numai:
— În cabinet, domnule procuror regal, în cabinet!
Villefort împingea uşa sau, mai bine zis, se năpustea în ea.
— A, dumneata eşti? glăsui doctorul.
— Da, spuse Villefort închizând uşa în urma lui; da, doctore, eu sunt,
şi te întreb la rândul meu dacă ne aflăm singuri. Doctore, casa mea e o
casă blestemată!
— Ce, mai ai pe cineva bolnav? întrebă acesta, rece în aparenţă, dar
cu profundă emoţie lăuntrică.
— Da, doctore, strigă Villefort apucându-şi cu o mână convulsivă câ-
teva şuviţe de păr; da!
Privirea lui d'Avrigny arătă:
— Ţi-am prezis eu!
Apoi buzele lui accentuară, pe îndelete, cuvintele acestea:
— Dar cine moare la dumneata şi care nouă victimă ne va acuza de
slăbiciune în faţa Domnului?
Un hohot dureros ţâşni din inima lui Villefort; se apropie de medic şi
apucându-i braţul:
— Valentine! spuse el; e rândul Valentinei!
— Fiica dumitale? strigă d'Avrigny cuprins de durere şi uimire.
— Precum vezi, te înşelai, murmură magistratul; vino s-o vezi, şi ce-
re-i iertare, pe patul ei de durere, că ai bănuit-o.
— Ori de câte ori mi-ai dat de veste, spuse domnul d'Avrigny, era
prea târziu: n-are a face, merg; dar să ne grăbim, domnule; cu duşmanii
care bat la uşa dumitale nu e timp de pierdut.
— O, de data asta, doctore, nu-mi vei mai lua în nume de rău slăbi-
ciunea. De data asta îl voi cunoaşte pe asasin şi îl voi lovi!
— Înainte de a ne gândi la răzbunare, să încercăm să salvăm
victima, spuse d'Avrigny. Haidem.
Şi cabrioleta cu care Villefort venise îl readuse în goană, însoţit de
d'Avrigny, chiar în momentul când, la rându-i, Morrel bătea la uşa lui
Monte-Cristo.
Contele se afla în cabinetul său şi citea foarte îngrijorat un bilet pe
care Bertuccio i-l trimisese în grabă.
Auzind că e anunţat Morrel, care se despărţise de el abia acum două
ceasuri, contele înălţă capul.
Pentru Morrel ca şi pentru conte se petrecuseră în aceste două cea-
suri multe lucruri, căci tânărul care îl părăsise cu zâmbetul pe buze reve-
nea cu chipul descompus.
Se ridică şi veni repede în întâmpinarea lui Morrel.
— Ce e, Maximilien? îl întrebă; eşti palid şi fruntea îţi este lac de su-
doare.
Morrel mai mult căzu într-un jilţ decât se aşeză.
— Da, spuse el, am venit repede, aveam nevoie să vă vorbesc
— Toţi ai dumitale sunt bine? întrebă contele cu un ton de bunăvoin-
ţă afectuoasă de a cărei sinceritate nu s-ar fi îndoit nimeni.
— Vă mulţumesc, conte, vă mulţumesc, spuse tânărul vădit
încurcat; da, toţi ai mei se simt bine.
— Mă bucur; cu toate acestea ai a-mi spune ceva, reluă contele tot
mai îngrijorat.
— Da, spuse Morrel aşa e, am ieşit dintr-o casă unde intrase
moartea ca să alerg la dumneavoastră.
— Vii, vasăzică, de la domnul de Morcerf? întrebă Monte-Cristo.
— Nu, spuse Morrel; a murit cineva la domnul de Morcerf?
— Generalul şi-a zburat creierii, răspunse Monte-Cristo.
— Ce nenorocire groaznică! exclamă Maximilien.
— Nu pentru contesă şi nici pentru Albert, spuse Monte-Cristo; e
preferabil un părinte şi un soţ mort, unui părinte şi unui soţ dezonorat;
sângele va spăla ruşinea.
— Biata contesă! spuse Maximilien; pe ea, o femeie aşa de nobilă, o
plâng îndeosebi.
— Plânge-l şi pe Albert, Maximilien; căci, crede-mă, el e vrednicul fiu
al contesei. Dar să revenim la dumneata: mi-ai spus că ai alergat la
mine; am cumva norocul să-ţi fiu de folos?
— Da, am nevoie de dumneavoastră, adică mi-am închipuit ca un
smintit că aţi putea să-mi veniţi în ajutor, într-o împrejurare unde numai
Dumnezeu mă poate ajuta.
— Ia spune-mi! răspunse Monte-Cristo.
— Nu ştiu dacă mi-e îngăduit să destăinuiesc un astfel de secret,
dar fatalitatea mă împinge, necesitatea mă constrânge, conte, glăsui
Morrel.
Se opri ezitând.
— Crezi că te iubesc? întrebă Monte-Cristo luând cu dragoste mâna
tânărului într-ale sale.
— O, mă încurajaţi, şi apoi ceva îmi spune (Morrel duse mâna la ini-
mă) că nu trebuie să am secrete faţă de dumneavoastră.
— Ai dreptate, Morrel; Dumnezeu vorbeşte inimii dumitale, şi inima
dumitale îţi vorbeşte. Repetă-mi ce-ţi spune inima.
— Conte, îmi permiteţi să trimit pe Baptistin ca să ceară din partea
dumneavoastră veşti de la o persoană pe care o cunoaşteţi?
— Sunt la dispoziţia dumitale şi cu atât mai mult îi pun pe servitorii
mei.
— O, nu pot trăi câtă vreme n-o să am certitudinea că ea se simte
mai bine!
— Vrei să-l sun pe Baptistin?
— Nu, mă duc să-i vorbesc eu.
Morrel ieşi, chemă pe Baptistin şi îi spuse ceva în şoaptă.
Valetul plecă în goană.
— Ei, s-a făcut? întrebă Monte-Cristo văzându-l pe Morrel reapărând.
— Da, şi voi fi ceva mai liniştit.
— Ştii că aştept, spuse Monte-Cristo zâmbind.
— Da, şi eu vorbesc. Ascultaţi; într-o seară mă găseam într-o
grădină; stăteam ascuns în spatele unui pâlc de arbori, şi nimeni nu
putea bănui că sunt acolo.
Două persoane au trecut pe lângă mine; daţi-mi voie să nu spun
deocamdată numele lor; vorbeau în şoaptă şi, cu toate acestea, mă
interesa aşa de mult să aud ce vorbesc, încât nu pierdeam un cuvânt din
spusele lor.
— Povestea se anunţă lugubră, dacă e să ţin seama de paloarea şi
de înfiorarea dumitale, Morrel.
— O, da, foarte lugubră, prietene! Murise cineva la stăpânul grădinii
unde mă găseam; una dintre persoanele a căror conversaţie o ascultam
era stăpânul grădinii, cealaltă era medicul. Cel dintâi destăinuia celui de
al doilea temerile şi durerile sale; căci pentru a doua oară, într-o lună de
zile, moartea se abătea fulgerătoare şi neprevăzută asupra casei sale,
care părea arătată de către un înger distrugător mâniei Domnului.
— Aha! spuse Monte-Cristo privindu-l fix pe tânăr şi întorcându-şi jil-
ţul printr-o mişcare imperceptibilă, astfel ca să stea în umbră, în timp ce lumina cădea peste chipul lui Maximilien.
— Da, continuă acesta, într-o lună de zile moartea intrase de două
ori în casă aceea.
— Şi ce răspundea doctorul? întrebă Monte-Cristo.
— Răspundea... răspundea că moartea nu era naturală şi că trebuia
pusă...
— Pusă?
— În seama otrăvii.
— Serios? întrebă Monte-Cristo cu tusea aceea uşoară care, în mo-
mentele de supremă emoţie, îi servea să-şi deghizeze fie roşeala, fie
paloarea, fie atenţia cu care asculta; serios, Maximilien, ai auzit lucrurile
acestea?
— Da, dragă conte, le-am auzit, şi doctorul a adăugat că, dacă
întâmplarea se repetă, va fi nevoit să anunţe justiţia.
Monte-Cristo asculta sau părea că ascultă cu cel mai mare calm.
— Ei bine, spuse Maximilien, moartea a lovit pentru a treia oară, şi
nici stăpânul casei, nici doctorul n-au spus nimic: poate că moartea va
lovi pentru a patra oară. Conte, în ce fel credeţi că mă angajează
cunoaşterea acestui secret?
— Scumpe prieten, glăsui Monte-Cristo, am impresia că povesteşti o
întâmplare pe care cu toţii o cunoaştem pe dinafară. Ştiu casa unde ai
auzit-o sau, cel puţin, cunosc una la fel; o casă unde au fost trei decese
ciudate şi neaşteptate. Uită-te la mine, eu care nu am interceptat nici o
confidenţă şi care cunosc totuşi întâmplarea tot aşa de bine ca
dumneata, — îţi închipui că am scrupule de conştiinţă? Nu, lucrul nu mă
priveşte. Spui că un înger nimicitor pare să arate casa aceasta mâniei
Domnului; cine îţi spune că supoziţia dumitale nu-i o realitate? Nu te uita
la lucrurile pe care nu vor să le vadă cei ce au interes s-o facă.
Maximilien, dacă justiţia, şi nu mânia lui Dumnezeu se plimbă prin casa
aceasta, întoarce capul şi lasă să treacă justiţia Domnului.
Morrel se înfioră. În accentul contelui era ceva totodată lugubru, so-
lemn şi grozav.
— De altminteri, continuă el cu o schimbare în glas aşa de pronunţa-
tă încât ai fi spus că ultimele cuvinte nu ieşeau din gura aceluiaşi om, de
altminteri, cine îţi spune că lucrul se va repeta?
— Se repetă, conte, exclamă Morrel, şi de aceea alerg la
dumneavoas-tră.
— Ce vrei se fac eu, Morrel? Nu cumva să dau de veste domnului
procuror regal?
Monte-Cristo articulă ultimele cuvinte aşa de răspicat şi cu un
accent aşa de vibrant, încât Morrel strigă ridicându-se deodată:
— Conte, conte, ştiţi despre cine vreau să vorbesc, nu e aşa?
— O, da, bunul meu prieten, şi îţi voi dovedi punând accentul pe i
sau, mai bine zis, pe numele oamenilor. Te-ai plimbat într-o seară prin
grădina domnului de Villefort; după cele ce mi-ai spus, îmi închipui că a
fost în seara morţii doamnei de Saint-Méran. L-ai auzit pe domnul de
Villefort vorbind cu domnul d'Avrigny despre moartea domnului de
Saint-Méran şi despre aceea nu mai puţin uimitoare a marchizei. Domnul
d'Avrigny spunea că crede într-o otrăvire şi chiar în două; şi dumneata,
om cumsecade prin excelenţă, te preocupi din momentul acela să-ţi
pipăi inima, să-ţi întrebi conştiinţa pentru a şti dacă e bine să
destăinuieşti secretul, sau nu. Scumpe prieten, nu mai suntem în evul
mediu; ce naiba vrei să ceri acestor oameni? Conştiinţă? cum spune
Sterne. Dragul meu, lasă-i să doarmă dacă dorm, lasă-i să plătească în insomniile lor dacă au insomnii, şi pentru numele lui Dumnezeu, dormi —
dumneata care nu ai remuşcări care să-ţi împiedice somnul.
O durere năprasnică se întipări în trăsăturile lui Morrel; apucă mâna
lui Monte-Cristo.
— Dar lucrul se repetă, vă spun.
— Bine, lasă-l, să se repete, glăsui contele uimit de insistenţa pe
care nu o înţelegea. Şi, privindu-l pe Maximilien cu atenţie, zise: Familia
asta e o familie de Atrizi; Dumnezeu i-a condamnat, şi vor suferi
sentinţa; au să dispară toţi, asemenea figurilor acelea pe care copiii le
întocmesc din cărţi de joc şi care cad, unele după altele, la suflarea
creatorului lor, chiar de ar fi două sute la număr. Acum trei luni era
rândul domnului de Saint-Méran; acum două luni rândul doamnei de
Saint-Méran; deunăzi Barrois; astăzi bătrânul Noirtier sau tânăra
Valentine.
— Ştiţi? strigă Morrel într-un atare paroxism de groază încât Monte-
Cristo, pe care şi prăbuşirea cerului l-ar fi lăsat netulburat, tresări; ştiaţi
şi nu spuneaţi nimic?
— Dar ce-mi pasă mie? glăsui Monte-Cristo înălţând din umeri; ce,
eu îi cunosc pe oamenii aceia şi sunt obligat să arunc pierzaniei pe unul
şi să salvez pe altul? O, nu, căci între vinovat şi victimă nu prefer pe nici
unul.
— Dar eu eu iubesc pe cineva! strigă Morrel urlând de durere.
— Pe cine iubeşti? exclamă Monte-Cristo năpustindu-se în picioare şi
apucând mâinile pe care Morrel le înălţa încleştate spre cer.
— Iubesc nebuneşte, iubesc ca un smintit, ca unul ce şi-ar da tot
sângele ca să-i cruţe o lacrimă; o iubesc pe Valentine de Villefort care-i
asasinată în momentul acesta, auziţi? O iubesc şi întreb pe Dumnezeu şi
pe dumneavoastră cum pot să o salvez!
Monte-Cristo scoase un strigăt sălbatic despre care îşi pot face o
idee numai cei care au auzit mugetul leului rănit.
— Nenorocitule! strigă el frângându-şi mâinile la rândul său; nenoro-
citule, o iubeşti pe Valentine? pe fata unui neam blestemat?
Niciodată Morrel nu văzuse o expresie la fel; niciodată ochi mai gro-
zavi nu pâlpâiseră în faţa sa, niciodată geniul groazei pe care îl văzuse
de atâtea ori, fie pe câmpurile de bătaie, fie în nopţile ucigătoare din
Algeria, nu stârnise în juru-i lumini mai sinistre.
Se trase înapoi înspăimântat.
După izbucnirea aceea Monte-Cristo închise un moment ochii, orbit
parcă de fulgerări lăuntrice: se reculese cu atâta putere încât vedeai
cum se domoleşte, puţin câte puţin, mişcarea unduioasă a pieptului
umflat de furtuni, aşa cum vezi topindu-se sub soare valurile turbulente
şi spumegânde.
Liniştea, reculegerea, lupta, durară cam douăzeci de secunde.
Contele îşi înălţă apoi fruntea palidă.
— Vezi, spuse el cu glasul uşor tulburat, vezi, scumpe prieten, cum
ştie Dumnezeu să pedepsească pentru indiferenţa lor pe oamenii cei mai
fanfaroni şi pe cei mai reci în faţa spectacolelor cumplite date de el? Eu,
care priveam, impasibil şi curios, desfăşurarea lugubrei tragedii; eu care,
asemeni îngerului rău, râdeam de răul pe care îl fac oamenii, adăpostit
dinapoia secretului (iar bogaţii şi puternicii pot păstra cu uşurinţă secre-
tul), iată că la rândul meu mă simt muşcat de şarpele al cărui mers întor-
tocheat îl priveam — muşcat de inimă.
Morrel scoase un geamăt surd.
— Haide, haide, continuă contele, destul cu tânguirile; fii bărbat, fii tare, fii plin de speranţă, căci eu sunt aci şi veghez asupra dumitale.
Morrel clătină cu tristeţe din cap.
— Îţi spun să nădăjduieşti, mă înţelegi? exclamă Monte-Cristo. Află
că eu niciodată nu mint, că niciodată nu mă înşel. E la amiază,
Maximilien; mulţumeşte cerului că ai venit la amiază în loc să vii
deseară, în loc să vii mâine de dimineaţă. Ascultă deci ce-ţi spun, Morrel;
e la amiază; dacă Valentine nu a murit în ceasul acesta, nu va muri.
— Doamne! Doamne! exclamă Morrel; eu, care am lăsat-o muribun-
dă...
Monte-Cristo îşi duse o mână la frunte.
Ce s-a petrecut în capul aşa de plin de groaznice secrete? Ce a spus
minţii lui, neînduplecată şi în acelaşi timp omenească, îngerul luminos
sau îngerul tenebrelor?
Numai Dumnezeu ştie.
Monte-Cristo înălţă din nou fruntea şi, de data aceasta, era calm ca
un copil care se trezeşte din somn.
— Maximilien, glăsui el, întoarce-te liniştit la dumneata; îţi ordon să
nu faci un pas, să nu încerci o intervenţie, să nu laşi să fluture pe chipul
dumitale umbra vreunei preocupări; îţi voi comunica veşti; du-te.
— Doamne! Doamne! mă înspăimântaţi, conte, cu sângele dumnea-
voastră rece, spuse Morrel. Puteţi face ceva în contra morţii? Sunteţi mai
mult decât un om? Sunteţi un înger? Sunteţi un Dumnezeu?
Şi tânărul, care nu dăduse înapoi din faţa nici unui pericol, dădea
înapoi, cuprins de o groază de negrăit, în faţa lui Monte-Cristo.
Dar Monte-Cristo îl privi cu un zâmbet totodată aşa de melancolic şi
de blând, încât Maximilien simţi că îl podidesc lacrimile.
— Pot mult, dragul meu, răspunse contele. Du-te, am nevoie să fiu
singur.
Subjugat de autoritatea prodigioasă pe care Monte-Cristo o exercita
asupra tuturora, Morrel nu încercă să i se sustragă. Strânse mâna conte-
lui şi ieşi.
Dar, la poartă, el se opri să-l aştepte pe Baptistin care apăruse la
col-ţul străzii Matignon şi care venea în goană.
Între timp Villefort şi d'Avrigny sosiseră. La venirea lor, Valentine era
încă leşinată, iar medicul o examinase pe bolnavă cu atenţia pe care o
cereau împrejurările şi cu o profunzime dublată de cunoaşterea
secretului.
Suspendat de privirea şi de buzele lui, Villefort aştepta rezultatul
examenului. Mai palid decât fata, mai nerăbdător decât Villefort, Noirtier
aştepta de asemeni, şi totul într-însul devenea inteligenţă şi sensibilitate.
În sfârşit, d'Avrigny murmură agale:
— Trăieşte încă.
— Încă? exclamă Villefort; o, doctore, ce cuvânt cumplit ai
pronunţat?
— Da, spuse medicul, repet fraza: trăieşte încă, şi mă mir foarte
mult.
— Dar e salvată? întrebă tatăl.
— Da, din moment ce trăieşte.
În clipa aceea privirea lui d'Avrigny întâlni ochii lui Noirtier: ei scân-
teiau de o bucurie aşa de extraordinară, de un gând într-atâta de bogat
şi fecund, încât medicul fu izbit.
O lăsă în jilţ pe fata ale cărei buze abia se desenau, într-atât de
palide şi de albe erau, deopotrivă de altminteri cu figura, şi rămase
nemişcat, privindu-l pe Noirtier pentru care orice mişcare a doctorului era aşteptată şi comentată.
— Domnule, îi spuse atunci d'Avrigny lui Villefort, cheam-o, te rog,
pe camerista domnişoarei Valentine.
Villefort lăsă jos capul fetei şi alergă s-o cheme pe cameristă.
De îndată ce Villefort închise uşa, d'Avrigny se apropie de Noirtier.
— Aveţi ceva să-mi spuneţi? întrebă el.
Bătrânul clipi expresiv din ochi; era, vă amintiţi, singurul semn
afirmativ pe care îl putea face.
— Numai mie?
— Da, făcu Noirtier.
— Bine, voi rămâne cu dumneavoastră.
În momentul acela Villefort reintră, urmat de cameristă; în urma ca-
meristei venea doamna de Villefort.
— Dar ce e cu scumpa mea copilă? exclamă ea. A ieşit de la mine şi
s-a plâns într-adevăr că este indispusă, dar nu-mi închipuiam că e ceva
serios.
Şi tânăra femeie se apropie cu lacrimile în ochi, cu toate dovezile de
afecţiune ale unei mame adevărate, de Valentine, luându-i mâna.
D'Avrigny continua să-l privească pe Noirtier; văzu că ochii
bătrânului se dilată şi se rotunjesc, că obrajii lui se învineţesc şi tremură;
sudoarea îi îmbrobonă fruntea.
— Aha! făcu el fără de voie, urmărind direcţia privirii lui Noirtier, adi-
că aţintindu-şi ochii asupra doamnei de Villefort care repeta:
— Biata copilă se va simţi mai bine în pat. Vino, Fanny, s-o culcăm.
Domnul d'Avrigny, care vedea în propunerea aceasta mijlocul de a
rămâne singur cu Noirtier, aprobă din cap, dar interzise categoric să se
dea bolnavei altceva decât va porunci el.
O luară pe Valentine care îşi venise în fire, dar care era incapabilă să
facă ceva şi aproape să vorbească, într-atât de zdrobită era din cauza
zgu-duiturii prin care trecuse. Avu totuşi puterea să-l salute cu o privire
pe bunicul ei al cărui suflet părea că se smulge din piept în clipa când o
luau.
D'Avrigny o urmă pe bolnavă, termină prescripţiile, porunci lui Ville-
fort să ia o cabrioletă, să se ducă în persoană la farmacist pentru a-i cere
să prepare în faţa lui doctoriile din reţetă, să le aducă singur şi să-l
aştepte în camera fiicei sale.
Apoi, după ce repetă recomandaţia de a nu i se da nimic Valentinei,
coborî la Noirtier, încuie uşile şi, după ce se încredinţă că nu asculta ni-
meni:
— Haide, glăsui el, ştiţi ceva cu privire la boala nepoatei dumnea-
voastră?
— Da, făcu bătrânul.
— Ascultaţi, n-avem timp de pierdut; eu voi întreba şi
dumneavoastră îmi veţi răspunde.
Noirtier făcu semn că-i gata să răspundă.
— Aţi prevăzut accidentul care s-a întâmplat astăzi Valentinei?
— Da.
D'Avrigny medită o clipă; apoi, apropiindu-se de Noirtier:
— Iertaţi-mă pentru cele ce vă voi spune, adăugă el, dar în situaţia
cumplită în care ne găsim nu trebuie neglijat nici un indiciu. L-aţi văzut
pe bietul Barrois murind?
Noirtier înălţă ochii la cer.
— Ştiţi din ce cauză a murit? întrebă d'Avrigny punând mâna pe u-
mărul lui Noirtier.
— Da, răspunse bătrânul.
— Credeţi că moartea lui a fost naturală?
Umbra unui zâmbet se schiţă pe buzele ţepene ale lui Noirtier.
— V-aţi gândit atunci că Barrois a fost otrăvit?
— Da.
— Credeţi că otrava îi era destinată lui?
— Nu.
— Vă închipuiţi acum că mâna care l-a lovit pe Barrois, vrând să lo-
vească pe altcineva, loveşte astăzi pe Valentine?
— Da.
— Va sucomba şi ea? întrebă d'Avrigny fixându-şi privirea profundă
asupra lui Noirtier.
Şi aşteptă efectul frazei.
— Nu, răspunse bătrânul cu un aer de triumf care ar fi putut să de-
ruteze deducţiile celui mai iscusit vraci.
— În cazul acesta nădăjduiţi? întrebă d'Avrigny cu mirare.
— Da.
— Ce nădăjduiţi?
Bătrânul arătă din ochi că nu putea răspunde.
— A, da, aşa e! murmură d'Avrigny.
Apoi revenind la Noirtier:
— Nădăjduiţi, spuse el, că asasinul va renunţa?
— Nu.
— Atunci nădăjduiţi că otrava nu va avea efect asupra Valentinei?
— Da.
— Căci eu nu vă comunic nici o noutate — nu-i aşa — spunându-vă
că s-a încercat otrăvirea ei? adăugă d'Avrigny.
Bătrânul făcu semn din ochi că nu avea nici o îndoială în această
privinţă.
— În cazul acesta cum nădăjduiţi că Valentine va scăpa?
Noirtier rămase cu privirea fixată într-o direcţie; d'Avrigny urmări di-
recţia cu ochii, şi văzu că privirea bătrânului era fixată asupra unei sticle
în care se afla doctoria ce i se aducea în toate dimineţile.
— Aha! exclamă d'Avrigny izbit de o idee subită; v-aţi gândit
cumva...
Noirtier nu-l lăsă să termine.
— Da, făcu el.
— S-o imunizaţi împotriva otrăvii...
— Da.
— Deprinzând-o puţin câte puţin.
— Da, da, da, făcu Noirtier că este înţeles.
— M-aţi auzit spunând că în doctoriile pe care vi le dau se găseşte
brucină?
— Da.
— Şi, obişnuind-o cu otrava aceasta, aţi vrut să neutralizaţi efectele
unei otrăvi?
Aceeaşi bucurie triumfă pe chipul lui Noirtier.
— Şi într-adevăr aţi izbutit! exclamă d'Avrigny. Dacă n-aţi fi luat mă-
sura aceasta de precauţiune, Valentine era ucisă astăzi, ucisă fără să i se
mai poată da vreun ajutor, ucisă fără milă: zguduitura a fost aşa de vio-
lentă însă ea a fost doar zdruncinată, astfel că cel puţin de data aceasta
Valentine nu va muri.
O bucurie supraomenească lumină ochii bătrânului, înălţaţi la cer cu
o expresie de infinită recunoştinţă.
Villefort reintră in momentul acela.
— Poftim, doctore, ce ai cerut, spuse el.
— Doctoria a fost preparată în faţa dumitale?
— Da, răspunse procurorul regal.
— Nu i-ai dat drumul din mână?
— Nu.
D'Avrigny luă sticla, turnă câteva picături în podul palmei şi le
înghiţi.
— Bine, spuse el, să urcăm la Valentine; voi da instrucţiuni tuturor,
iar dumneata, domnule de Villefort, vei veghea ca nimeni să nu se abată
de la ele.
În momentul când d'Avrigny intra, însoţit de Villefort, în camera Va-
lentinei, un preot italian, cu ţinută severă, cu vorbe calme şi hotărâte, în-
chiria casa învecinată cu palatul domnului de Villefort.
Nu s-a putut afla pe temeiul cărei tranzacţii cei trei locatari ai casei
se mutară după două ore; se zvoni însă în cartier că imobilul nu era
clădit solid pe temelii şi că ameninţa cu ruina, ceea ce nu îl împiedică pe
noul locatar să se mute acolo cu modestul lui mobilier, în chiar ziua
aceea, pe la cinci. Contractul fu făcut pe trei, pe şase sau pe nouă ani,
de noul locatar care, în conformitate cu cererea proprietarilor, plăti
înainte pe şase luni; noul locatar care, precum am spus, era italian, se
numea il signor Giacomo Busoni.
Fură chemaţi îndată nişte lucrători şi, în chiar noaptea aceea, rarii
drumeţi întârziaţi prin foburg vedeau cu mirare cum dulgherii şi zidarii
consolidează casa.
