Şi acum s-o lăsăm pe domnişoara Danglars să gonească împreună
cu prietena ei pe drumul spre Bruxelles, şi să ne întoarcem la bietul
Andrea Cavalcanti, oprit în chip aşa de nefericit pe drumul carierei sale.
În ciuda tinereţii, el era un flăcău foarte îndemânatic şi inteligent.
De aceea l-am văzut, după primele zvonuri care pătrunseseră în sa-
lon, apropiindu-se treptat-treptat de uşă, străbătând o cameră sau două
şi, în sfârşit, dispărând.
O împrejurare pe care am uitat s-o menţionăm, şi care totuşi nu tre-
buie omisă, e că într-una din camerele străbătute de Cavalcanti se afla
expus trusoul miresei, caseta cu diamante, şaluri din caşmir, dantele de
Valenciennes, voaluri din Anglia, tot ce alcătuieşte, în sfârşit, lumea
obiectelor ispititoare la al căror nume inima fetelor tresaltă de bucurie.
Trecând prin camera aceasta, fapt care dovedeşte că Andrea era nu
numai un flăcău foarte inteligent şi foarte îndemânatic, dar şi
prevăzător, el puse mâna pe cea mai bogată dintre podoabele expuse.
Înzestrat cu această pleaşcă, Andrea se simţise pe jumătate mai
uşor sărind prin fereastră şi furişându-se printre mâinile jandarmilor.
Înalt şi sprinten ca un luptător antic, vânjos ca un spartan, Andrea
gonise un sfert de ceas fără să ştie încotro merge, cu singurul scop de a
se depărta de locul unde era să fie prins.
Pornind din strada Mont-Blanc se pomenise, cu instinctul acela al
barierelor pe care hoţii îl posedă aşa cum iepurele are instinctul cuibului,
la capătul străzii Lafayette.
Aci, sufocat, gâfâind, se opri.
Era absolut singur şi avea la stânga terenul Saint-Lazare, vast şi
pustiu, iar la dreapta Parisul în toată profunzimea lui.
— Sunt pierdut? se întrebă el. Nu, dacă pot fugi mai repede decât
duşmanii mei.
În momentul acela zări venind dinspre partea de sus a foburgului
Poissoinière o cabrioletă de piaţă al cărei vizitiu posac, fumându-şi pipa,
se înapoia pare-se, în foburgul Saint-Denis unde, fără îndoială, îşi avea
staţia.
— Ei, prietene! strigă Benedetto.
— Ce e, burghezule? întrebă vizitiul.
— Ţi-este ostenit calul?
— Ostenit? Cum naiba să fie dacă n-a făcut nimic toată ziulica?
Patru amărâte de curse şi un franc bacşiş, cu totul şapte franci; trebuie
să-i duc patronului zece.
— Vrei ca, pe lângă aceşti franci, să mai câştigi douăzeci?
— Cu plăcere, burghezule; douăzeci de franci nu sunt de lepădat.
Ce trebuie să fac pentru asta? Să auzim.
— Un lucru uşor în cazul când calul dumitale nu este ostenit.
— Vă spun că o să meargă ca un zefir: totul este să spuneţi încotro
să apuce.
— Spre Luvru.
— Aha, am înţeles.
— Întocmai. E vorba pur şi simplu să prind pe un prieten al meu cu
care urmează să vâneze la Chapelle-en-Serval. Trebuia să mă aştepte
aici cu cabrioleta lui până la unsprezece şi jumătate: e miezul nopţii; o fi
obosit aşteptându-mă şi a plecai singur.
— De bună seamă.
— Vrei să încerci să-l ajungem?
— Nici nu vreau altceva.
— Dar dacă nu-l ajungem până la Bourget, capeţi douăzeci de
franci; dacă nu-l ajungem până la Luvru, treizeci.
— Şi dacă îl ajungem?
— Patruzeci, apuse Andrea care şovăise un moment, dar care
chibzuise că nu riscă nimic făgăduind.
— Bun! spuse vizitiul. Urcaţi-vă — şi la drum.
Andrea se urcă în cabrioleta care străbătu în goană foburgul Saint-
Denis, o luă de-a lungul foburgului Saint-Martin, trecu dincolo de barieră
şi apucă pe nesfârşita Violette.
N-avea nici un interes să-şi ajungă himericul prieten; cu toate aces-
tea, din când în când, Cavalcanti se adresa drumeţilor întârziaţi sau câr-
ciumilor deschise încă, întrebând dacă n-a fost văzută o cabrioletă verde
cu un cal murg-cafeniu; iar pentru că pe şosea circulă multe cabriolete şi
pentru că, din zece cabriolete, nouă sunt verzi, lămuririle plouau la
fiecare pas.
Totdeauna o văzuse cineva; nu era cu mai mult de cinci sute, de
două sute, de o sută de paşi înainte; în sfârşit, treceau pe lângă ea.
Într-un rând, porni înaintea cabrioletei un alt vehicul; era o caleaşcă
purtată în galop de doi cai de poştă.
— Dacă aş avea caleaşca asta, caii ci zdraveni şi mai cu seamă
paşaportul celor dinăuntru! îşi spuse Cavalcanti.
Şi oftă adânc.
În caleaşcă se găseau domnişoara Danglars şi domnişoara d'Armilly.
— La drum! la drum! spuse Andrea; nu se poate să nu-l ajungem.
Şi bietul cal reluă trapul înverşunat cu care mergea de la barieră, a-
jungând lac de năduşeală la Luvru.
— Hotărât lucru, glăsui Andrea, văd că n-o să-l mai ajung pe prietenul meu şi c-o să-ţi omor calul. Prin urmare e mai bine să mă opresc. Pof-
tim treizeci de franci; mă duc să mă culc la "Calul Roşu" şi, în prima tră-
sură unde voi găsi un loc, am să mă urc. Bună seara, prietene.
Şi, după ce puse şase piese a câte cinci franci în palma vizitiului, An-
drea sări sprinten pe caldarâm.
Vizitiul înşfăcă plin de bucurie banii şi se înapoie la pas pe şoseaua
Parisului; Andrea se prefăcu a intra la hotelul Calul Roşu; dar, după ce se
oprise o clipă lângă poartă, auzind zgomotul cabrioletei care pornea şi se
pierdea în zare, îşi reluă cursa şi, în pas de atlet, făcu vreo două leghe.
Apoi se odihni; se găsea, de bună seamă, foarte aproape de
Chapelle- en-Serval unde spusese că merge.
Nu oboseala îl oprea pe Andrea Cavalcanti, ci nevoia de a lua o
hotărâre, necesitatea de a adopta un plan.
Să se urce în diligenţă era cu neputinţă. Pentru a călători, într-un fel
sau într-altul, un paşaport este absolut necesar.
Să rămână în departamentul Oise, adică într-unul din
departamentele cele mai descoperite şi supravegheate ale Franţei, era
un lucru iarăşi cu neputinţă, în special pentru un om expert ca Andrea în
materie de ilegalităţi.
Andrea se aşeză pe marginea şanţului, îşi lăsă capul în palme şi
chibzui.
Peste zece minute înălţă capul; hotărârea sa era luată.
Acoperi cu ţărână o parte a paltonului pe care avusese timpul să-l
smulgă din antecameră şi să-l îmbrace peste toaleta de bal şi, ajungând
la Chapelle-en-Serval, bătu cu îndrăzneală în uşa singurului han de prin
partea aceea.
Hangiul veni să deschidă.
— Prietene, spuse Andrea, mergeam de la Montrefontaine la Senlis
când calul meu, care e un animal nărăvaş, m-a trântit. Trebuie să ajung
în noaptea asta la Compiègne, altminteri familia mea o să fie foarte
neliniştită. Poţi să-mi închiriezi un cal?
Bun sau rău, un hangiu are totdeauna un cal.
Hangiul din Chapelle-en-Serval chemă argatul, îi porunci să pună şa-
ua pe Bălan şi îşi trezi fiul, un copil de şapte ani, care urma să încalece la
spatele domnului şi să aducă înapoi patrupedul.
Andrea dădu douăzeci de franci hangiului, iar când îi scoase din bu-
zunar lăsă o carte de vizită.
Cartea de vizită era a unuia dintre prietenii săi de la Café de Paris;
astfel că hangiul, după ce Andrea plecă, ridică de jos cartonul căzut şi fu
încredinţat că închiriase calul său domnului conte de Mauléon, strada
Saint-Dominique, 25; numele şi adresa aceasta se găseau pe cartea de
vizită.
Bălanul nu mergea repede, însă mergea cu paşi egali şi stăruitori; în
trei ceasuri şi jumătate Andrea făcu cele două leghe care îl despărţeau
de Compiègne; sunau orele patru la orologiul primăriei când ajunse în
piaţa unde se opresc diligenţele.
La Compiègne se găseşte un hotel admirabil de care îşi aduc aminte
chiar şi cei care nu au tras la el decât o dată...
Andrea, care mai poposise aci cu prilejul uneia din cursele pe care le
făcuse prin împrejurimile Parisului, îşi aminti de hotelul "La clopotul şi
clondirul"; se îndreptă într-acolo, văzu la lumina unui felinar firma indica-
toare, şi după ce concedie copilul dându-i toate monedele mărunte pe
care le avea la el, bătu în uşă socotind cu multă dreptate că dispunea de
trei sau patru ceasuri şi că lucrul cel mai bun era să se pregătească, printr-un somn bun şi o cină bună, împotriva oboselilor de mâine.
Deschise un servitor.
— Prietene, spuse Andrea, vin de la Saint-Jean-au-Bois unde am
prânzit; socoteam să iau trăsura de la miezul nopţii; dar m-am rătăcit ca
un prost şi de patru ceasuri tot umblu prin pădure. Dă-mi una din cămă-
ruţele frumoase dinspre curte şi trimite-mi un pui rece şi o sticlă cu vin
de Bordeaux.
Servitorul nu avu nici o bănuială: Andrea vorbea cu liniştea cea mai
desăvârşită, ţinea ţigara în gură si mâinile în buzunarele paltonului; hai-
nele lui erau elegante, barba îngrijită, cizmele fără cusur; avea aerul
unui vecin întârziat, atâta tot.
În timp ce servitorul îi pregătea camera, gazda se sculă; Andrea o
întâmpină cu cel mai fermecător zâmbet şi o întrebă dacă nu poate să
aibă numărul 3 pe care îl mai avusese când a trecut ultima oară prin
Compiègne; din nefericire, numărul trei era ocupat de un tânăr care
călătorea cu sora lui.
Andrea părea deznădăjduit; nu se mângâie decât când gazda îl
asigură că numărul 7 care i se pregătea avea întru totul aceeaşi aşezare
ca şi numărul 3; în timp ce îşi încălzea picioarele şi vorbea despre
ultimele curse de la Chantilliy, aşteptă să i se anunţe că odaia e gata.
Andrea nu pomenise fără motiv de apartamentele drăguţe care dă-
deau spre curte; curtea hotelului "La clopotul", cu întreitul ei şir de
galerii care îi dau aerul unei săli de spectacol, cu iasomiile şi clematitele
care urcă de-a lungul coloanelor sale, sprintenă ca o decoraţie naturală,
e una dintre cele mai încântătoare intrări de han ce există pe lume.
Puiul era fraged, vinul era vechi, focul scăpăra: Andrea se pomeni
cinând cu tot atâta poftă de parcă nu i se întâmplase nimic.
Pe urmă se culcă şi adormi aproape numaidecât somnul acela neîn-
duplecat pe care omul îl găseşte totdeauna la douăzeci de ani, chiar
când are remuşcări.
Suntem nevoiţi să mărturisim că Andrea ar fi putut să aibă remuş-
cări, însă nu avea.
Iată planul lui Andrea, plan care îi dăruise cea mai mare parte din li-
niştea sa.
O dată cu venirea zilei, el se va scula, va ieşi din hotel după ce va
plăti cu scrupulozitate datoria; va ajunge în pădure, va cere, sub pretext
că face studii de pictură, ospitalitatea unui ţăran; îşi va cumpăra un
costum de tăietor şi o secure, va da jos îmbrăcămintea elegantă şi o va
lua pe a lucrătorului; apoi, cu mâinile pline de pământ, cu părul făcut
castaniu graţie unui pieptene de plumb, cu obrazul bronzat graţie unui
preparat a cărui reţetă i-o dăduseră foştii lui tovarăşi, va ajunge, dintr-o
pădure într-alta, până la frontiera cea mai apropiată, mergând noaptea,
adormind ziua prin păduri sau prin cariere şi neapropiindu-se de locurile
cu oameni decât pentru a-şi cumpăra din când în când o pâine.
După ce va trece frontiera, Andrea îşi va transforma diamantele în
bani, va transforma banii în zece bancnote pe care le va purta totdeauna
la el în caz de accident, şi se va afla astfel posesorul unei sume de
cincizeci de mii de lire, ceea ce filozofiei sale nu i se părea o situaţie de
moment prea aspră.
Se bizuia de altminteri, mult, pe interesul Danglarsilor de a potoli
larma neplăcerii lor.
De aceea, abstracţie făcând de oboseală, Andrea adormi aşa de
repede şi de bine.
De altminteri, pentru a se trezi mai devreme, nu închise obloanele şi se mulţumise doar să tragă zăvoarele uşii şi să păstreze, pe masa de
noapte, un cuţit foarte ascuţit de care nu se despărţea niciodată.
Pe la şapte dimineaţa Andrea fu deşteptat de o rază de soare, care
licărea călduţă şi strălucitoare pe chipul lui.
În orice minte bine organizată ideea dominantă — şi există întotdea-
una una — ideea dominantă, spuneam, e aceea care, după ce a adormit
cea din urmă, iluminează cea dintâi trezirea gândirii.
Andrea nu deschise încă pe deplin ochii şi gândul dominant îl stăpâ-
nea, şoptindu-i la ureche că a dormit prea mult.
Sări din pat şi alergă la fereastră.
Un jandarm străbătea curtea.
Jandarmul este unul dintre cele mai izbitoare creaturi de pe lume,
chiar pentru ochiul unui om liniştit: dar pentru o conştiinţă fricoasă şi ca-
re are anumite motive să fie, galbenul, albastrul şi albul din care se com-
pune uniforma lui capătă tonuri înfricoşătoare.
— De ce un jandarm? se întrebă Andrea.
Îşi răspunse pe dală, cu logica pe care cititorul a mai remarcat-o
desigur la el:
— Un jandarm n-are de ce să stârnească mirare la un han; dar să ne
îmbrăcăm.
Şi tânărul se îmbrăcă cu o repeziciune pe care valetul său nu i-o
răpise în cele câteva luni de viaţă elegantă trăită la Paris.
— Bun, glăsui Andrea îmbrăcându-se, am să aştept până pleacă şi,
după ce o pleca, mă furişez.
Şi, spunând cuvintele acestea, Andrea, încălţat şi îmbrăcat, se duse
binişor la fereastră unde ridică pentru a doua oară perdeaua de
muselină.
Nu numai că primul jandarm nu plecase, dar tânărul zări încă o uni-
formă albastră, galbenă şi albă la piciorul scării, singura pe care putea
coborî, în timp ce al treilea jandarm, călare şi cu arma în mână, stătea de
santinelă la poarta dinspre stradă, singura pe unde putea ieşi.
Al treilea jandarm era cât se poate de incomod; căci dinaintea lui se
desfăşura un semicerc de curioşi care astupau ermetic poarta hotelului.
— Drace, mă caută! fu primul gând al lui Andrea.
Paloarea năpădi fruntea tânărului; privi cu încordare în juru-i.
Camera lui, ca toate celelalte de la etaj, nu răspundea decât spre
galeria exterioară, deschisă tuturor privirilor.
— Sunt pierdut! fu al doilea cuvânt al său.
Într-adevăr, pentru un om în situaţia lui Andrea, arestarea însemna:
juraţii, judecata, moartea — moartea fără milă şi fără amânare.
Îşi strânse o clipă, convulsiv, capul în mâini.
Simţi în clipa asta că e pe punctul de a înnebuni de frică.
Dar curând, din lumea de gânduri care se ciocneau în capu-i, ţâşni
un gând de speranţă; un zâmbet palid se desenă pe buzele lui vinete şi
pe obrajii crispaţi.
Privi în juru-i; obiectele pe care le căuta se aflau laolaltă pe
marmura unui birou; o pană, cerneală şi o hârtie.
Muie pana în cerneală şi scrise, cu o mână căreia îi porunci să fie
fermă, următoarele rânduri pe prima foaie de caiet:
"N-am bani să plătesc, dar nu sunt un om necinstit; las ca amanet
acul acesta care preţuieşte de zece ori mai mult decât suma ce datorez.
Rog să fiu iertat că am fugit în zori; mi-era ruşine!"
Scoase acul din cravată şi-l puse pe hârtie.
După aceea, în loc să lase zăvoarele în uşă, le trase înapoi, ba chiar întredeschise uşa ca şi cum ar fi ieşit din cameră uitând s-o închidă şi,
strecurându-se în cămin ca unul deprins cu acest fel de gimnastică, trase
spre el paravanul de hârtie reprezentând pe Achille la Deidame, şterse
cu picioarele urma paşilor în cenuşă şi începu să se caţere pe coşul ce îi
oferea singura cale de salvare în care nădăjduia încă.
În momentul acela primul jandarm, care izbise vederea lui Andrea,
urca scara, precedat de comisarul poliţienesc şi susţinut de al doilea jan-
darm care păzea partea de jos a scării şi care, la rându-i, putea să
aştepte ajutorul celui ce staţiona la poartă.
Iată cărei împrejurări Andrea datora vizita aceasta pe care cu atâta
trudă el se pregătea s-o primească în felul său.
În zorii zilei telegrafele bătuseră în toate direcţiile şi fiecare
localitate, înştiinţată aproape imediat, trezise autorităţile punând forţa
publică pe urma ucigaşului lui Caderousse.
Compiègne, reşedinţă regală, Compiègne, oraş de vânătoare,
Compiègne, oraş de garnizoană este înzestrat din belşug cu autorităţi,
jandarmi şi comisari; vizitele începuseră deci îndată după sosirea
ordinului telegrafic, iar pentru că hotelul "La clopotul şi clondirul", era
primul hotel al oraşului, se începuse în mod firesc cu el.
De altminteri, după raportul santinelelor care făcuseră de gardă în
noaptea aceea la primărie (primăria este învecinată cu hanul "La
clopotul"), după raportul santinelelor, spuneam, se constatase că mai
mulţi călători au tras în timpul nopţii la hotel.
Santinela, care fusese schimbată la şase dimineaţa îşi amintea chiar
că, în momentul când a fost pusă la post, adică la patru şi câteva
minute, văzuse un tânăr călare pe un cal alb, cu un copil de ţăran în
spate şi că tânărul coborâse în piaţă, dăduse drumul ţăranului şi calului,
şi a bătut la hotelul a cărui uşă se deschisese în faţa lui şi se închisese în
urma lui.
Bănuielile se opriseră asupra acestui tânăr întârziat în mod aşa de
curios.
Iar tânărul nu era altul decât Andrea.
Întemeiaţi pe aceste date, comisarul de poliţie şi jandarmul, care
era un brigadier, se îndreptau spre uşa lui Andrea; uşa era întredeschisă.
— Hm, uşa deschisă e semn rău! spuse brigadierul, vulpe bătrână,
hrănită cu vicleşugurile meseriei; aş prefera-o închisă cu trei rânduri de
zăvoare.
Într-adevăr, scrisorica şi acul lăsate de Andrea pe masă confirmară
sau, mai bine zis, sprijiniră tristul adevăr. Andrea fugise.
Spuneam sprijiniră, deoarece brigadierul nu era omul care să se
lase convins de-o singură dovadă.
Privi în juru-i, îşi afundă ochii sub pat, întoarse perdelele pe dos,
deschise dulapurile şi în sfârşit, se opri la cămin. Graţie precauţiunilor lui
Andrea, nu rămăsese în cenuşă nici o urmă despre trecerea sa.
Cu toate acestea căminul însemna o ieşire, iar în împrejurările de
faţă orice ieşire trebuia să fie obiectul unei serioase investigaţii.
Brigadierul ceru deci să i se aducă un tăciune şi nişte paie; îndopă
căminul aşa cum ar fi făcut cu un tun şi dădu foc.
Pereţii de cărămidă trosniră; o coloană opacă de fum se întinse prin
coş şi urcă spre cer ca o sumbră ţâşnire de vulcan, dar prizonierul nu
căzu precum se aştepta.
Aceasta pentru că Andrea preţuia încă, din tinereţea sa trăită în
luptă cu societatea, cât un jandarm, chiar dacă jandarmul acesta ar fi
fost ridicat la rangul respectabil de brigadier; prevăzând prin urmare incendiul, ajunsese pe acoperiş şi stătea ghemuit lângă burlan.
Nădăjdui o clipă că e salvat căci îl auzi pe brigadier chemându-i pe
ceilalţi doi jandarmi şi strigându-le cu glas tare:
— Nu mai este!
Dar, întinzând binişor gâtul, văzu că, în loc să se retragă aşa cum
era natural, cei doi jandarmi iscodeau cu mai multă luare aminte.
La rându-i privi în jur-împrejur: primăria, o construcţie colosală din
secolul al XVI-lea, se înălţa ca o fortăreaţă sumbră; la dreapta, prin des-
chizăturile edificiului, te puteai cufunda în toate ungherele acoperişului
aşa cum, de pe înălţimile unui munte, te cufunzi în vale.
Andrea înţelese că va vedea în curând ivindu-se capul brigadierului
de jandarmerie la vreuna din aceste deschizături.
Descoperirea însemna şi pierzania; o vânătoare pe acoperişuri nu-i
oferea nici o şansă de succes.
Se hotărî deci să coboare, nu pe unde venise, ci pe un drum analog.
Cercetă din ochi coşul din care nu vedea ieşind nici un fum, ajunse
la el târându-se pe acoperiş şi dispăru prin gaura lui, fără să-l fi văzut
cineva.
În clipa aceea se deschidea o ferestruică a primăriei şi, prin
ferestruică, ieşea capul brigadierului din jandarmerie.
Capul rămase un moment nemişcat, ca unul din reliefurile de piatră
care decorează clădirea; apoi, cu un oftat lung de dezamăgire, dispăru.
Calm şi demn ca legea al cărei reprezentant era, brigadierul trecu
fără să răspundă nenumăratelor întrebări ale mulţimii îngrămădite în
piaţă, şi reintră în hotel.
— Ei, ce e? întrebară la rândul lor cei doi jandarmi.
— Ce să fie, băieţi! răspunse brigadierul; de bună seamă tâlharul a
şters-o cu adevărat, din zori; vom trimite însă în urmărirea lui pe
şoseaua Villers-Cotterets, pe şoseaua Noyon, şi vom scotoci pădurea
unde îl vom înhăţa negreşit.
Onorabilul slujbaş abia rostise, cu intonaţia caracteristică brigadieri-
lor din jandarmerie, adverbul acesta sonor, când un strigăt prelung de
spaimă, urmat de ţârâitul unei sonerii, răsună în curtea hotelului.
— O, ce e asta? exclamă brigadierul.
— Un călător care pare tare grăbit, spuse hotelierul. La ce număr se
sună?
— La nr. 3.
— Ia aleargă, băiete!
În momentul acela strigătele şi zgomotul soneriei se înteţiră. Servi-
torul porni în goană.
— A, nu! spuse brigadierul oprindu-l; cel care sună îmi face impresia
că cere pe altcineva decât pe servitor, astfel că îi vom pune la dispoziţie
un jandarm. Cine stă la nr. 3?
— Tinerelul sosit cu sora lui azi noapte, şi care a cerut o cameră cu
două paturi.
Soneria răsună pentru a treia oară cu o intonaţie plină de nelinişte.
— Încoa, domnule comisar! strigă brigadierul; urmaţi-mă şi grăbiţi
pasul.
— O clipă, glăsui hotelierul; la camera nr. 3 sunt două scări: una ex-
terioară, una interioară.
— Bun, spuse brigadierul; eu apuc pe cea interioară, este departa-
mentul meu. Carabinele sunt încărcate?
— Da, domnule brigadier.
— Ei bine, voi vegheaţi la scara de afară şi, dacă vrea să fugă, trageţi; după câte spune telegraful, e un criminal periculos.
Brigadierul dispăru îndată, urmat de comisar, pe scara interioară; îl
însoţea larma pe care destăinuirile cu privire la Andrea o stârniseră în
mulţime.
Iată ce se întâmplase:
Andrea coborâse cu foarte multă îndemânare până la două treimi
din coş, dar, ajungând aci, piciorul îi scăpase, astfel că a venit jos cu mai
multă viteză şi în special cu mai mult zgomot decât ar fi vroit. Nu era
nimic dacă odaia ar fi fost pustie; din păcate, însă, ea era locuită.
Două femei dormeau într-un pat; zgomotul le trezise.
Privirile lor se aţintiseră asupra punctului de unde venea zgomotul şi
văzuseră, prin deschizătura căminului, apărând un bărbat.
Una dintre cele două femei, femeia blondă, scosese strigătul
cumplit care a cutremurat toată casa, pe când cealaltă, care era brună,
repezindu-se la şnurul soneriei, dăduse alarma scuturându-l din toate
puterile.
Pe Andrea îl păştea, după cum se vede, nenorocirea.
— Fie-vă milă, strigă el palid, buimăcit, fără să vadă persoanele
cărora li se adresa; fie-vă milă, nu chemaţi, salvaţi-mă! Nu vreau să vă
fac rău.
— Andrea, asasinul! strigă una dintre tinerele femei.
— Eugénie! domnişoara Danglars! murmură Cavalcanti trecând de
la înfricoşare la buimăcire.
— Ajutor! ajutor! strigă domnişoara d'Armilly luând soneria din mâi-
nile ţepene ale Eugéniei şi sunând cu mai multă putere chiar decât tova-
răşa ei.
— Salvaţi-mă, sunt urmărit! spuse Andrea împreunându-şi mâinile;
fie-vă milă, nu mă predaţi.
— E prea târziu, se aud paşi! răspunse Eugénie.
— Ascundeţi-mă undeva; o să spuneţi că v-aţi speriat fără vreun
motiv; veţi îndepărta bănuielile şi îmi veţi fi salvat viaţa.
Strânse una într-alta, înfăşurându-se în pături, femeile rămaseră
mute în faţa glasului implorator; toate temerile, toate dezgusturile se
ciocneau în mintea lor.
— Bine, fie! spuse Eugénie; întoarce-te pe unde ai venit,
nenorocitule; pleacă, şi nu vom spune nimic.
— Uite-l! uite-l! strigă un glas pe palier. Uite-l, îl văd!
Într-adevăr, brigadierul îşi apropiase ochiul de broască şi îl zărise pe
Andrea în picioare, implorând.
O lovitură violentă cu patul puştii zvârli în lături broasca, alte două
aruncară zăvoarele; uşa sfărâmată căzu înăuntru.
Andrea alergă la cealaltă uşă care dădea spre galeria curţii şi o des-
chise, gata să se năpustească pe acolo.
Cei doi jandarmi se aflau la pândă cu carabinele lor şi îl luară la
ochi.
Andrea încremenise; palid, cu trupul dat puţin pe spate, ţinea cuţitul
inutil în mâna crispată.
— Fugi! strigă domnişoara d'Armilly în inima căreia intra mila pe
măsură ce ieşea spaima; fugi!
— Sau omoară-te! spuse Eugénie cu tonul şi cu poza uneia dintre
vestalele care, în circ, porunceau cu degetul gladiatorului victorios să
dea adversarului lovitura de graţie.
Andrea se înfioră şi o privi pe fată cu un zâmbet de dispreţ care
dovedi că ticăloşia lui nu înţelegea cruzimea sublimă a onoarei.
— Să mă omor? întrebă el aruncând cuţitul; de ce?
— Ai spus singur, exclamă domnişoara Danglars, că te vor
condamna la moarte, că te vor executa ca pe cel mai decăzut criminal.
— Eh, avem prieteni! răspunse Cavalcanti încrucişându-şi braţele.
Brigadierul înaintă spre el cu sabia în mână.
— Haide, haide, glăsui Cavalcanti; bagă sabia în teacă, prietene; nu
e nevoie de atâta tămbălău, devreme ce mă predau.
Şi îşi întinse mâinile spre cătuşe.
Fetele priveau cu groază metamorfoza hidoasă care se desfăşura
sub ochii lor; omul de lume lepădându-şi aparenţele şi devenind iarăşi
omul din ocnă.
Andrea se întoarse spre ele şi întrebă cu un zâmbet obraznic:
— Domnişoară Eugénie, ai vreun comision pentru părintele
dumitale? Căci, după toate probabilităţile, mă înapoiez la Paris.
Eugénie îşi ascunse capul în palme.
— O, n-aveţi de ce vă ruşina, şi nu vă iau în nume de rău că v-aţi ur-
cat în trăsură ca să alergaţi după mine, spuse Andrea. Nu eram eu
aproape soţul dumitale?
Şi Andrea ieşi după ce plasă ironia aceasta, lăsându-le pe fugare în
prada suferinţelor, ruşinii şi a comentariilor mulţimii.
Peste un ceas, îmbrăcate amândouă în straiele lor de femei, se
urcau în caleaşca de călătorie.
Poarta hotelului fusese închisă pentru a le pune la adăpost de
privirile lumii; cu toate acestea, când poarta fu redeschisă, trebuiră să
treacă printre două rânduri de curioşi cu ochi învăpăiaţi, cu buze
murmurânde.
Eugénie coborî perdelele; dar dacă nu mai vedea, auzea totuşi, iar
sunetul batjocurilor răzbea până la ca.
— O, de ce nu e lumea un pustiu? exclamă dânsa aruncându-se în
braţele domnişoarei d'Armilly cu ochi care scânteiau de ciuda aceea care
îl făcea pe Neron să dorească un singur cap lumii romane pentru a-l tăia
dintr-o singură lovitură.
A doua zi trăgeau la hotelul Flandra din Bruxelles.
Andrea fusese întemniţat din ajun la Concièrgerie.
