Abia cotiseră caii contelui bulevardul, şi Albert se întoarse spre
conte izbucnind într-un râs prea zgomotos ca să nu fie întrucâtva forjat.
— Vă voi întreba, spuse el, aşa cum regele Charles al IX-lea o
întreba pe Catherina de Medicis după Sfântul Bartholomeu: cum găsiţi că
am jucat micul meu rol?
— În legătură cu ce? întrebă Monte-Cristo.
— În legătură cu instalarea rivalului meu la domnul Danglars...
— Care rival?
— Eh, la naiba, care rival? protejatul dumneavoastră, domnul
Andrea Cavalcanti.
— O, fără glume proaste, viconte; eu nu-l ocrotesc câtuşi de puţin
pe domnul Andrea, cel puţin faţă de domnul Danglars.
— Tocmai reproşul acesta vi l-aş face dacă tânărul ar avea nevoie de
protecţie. Din fericire însă pentru mine, el se poate lipsi.
— Cum, crezi că face curte?
— Vă garantez: rostogoleşte ochi de îndrăgostit şi modulează sunete
amoroase; aspiră la mâna mândrei Eugénie. Uite, încep să fac poezie. Pe
cuvântul meu, nu este vina mea. N-are a face, repet: aspiră la mâna
mândrei Eugénie.
— Ce importanţă are dacă ei nu se gândesc decât la dumneata?
— Să nu mai spuneţi asta, dragă conte, sunt maltratat din ambele
părţi.
— Cum din ambele părţi?
— Fără îndoială: domnişoara Eugénie abia mi-a răspuns, iar domni-
şoara d'Armilly, confidenta ei, nu mi-a răspuns deloc.
— Da, dar părintele te adoră, spuse Monte-Cristo.
— El? Dimpotrivă, mi-a înfipt o mie de pumnale în inimă, pumnale
care, e drept, reintră în teacă, pumnale de teatru, dar pe care el le crede
adevărate.
— Gelozia indică afecţiune.
— Da, dar eu nu-s gelos.
— E el.
— Pe cine? Pe Debray?
— Nu, pe dumneata.
— Pe mine? Mă prind că, până în opt zile, o să-mi închidă uşa în nas.
— Te înşeli, dragă viconte.
— Dovada.
— O vrei?
— Da.
— Sunt însărcinat să-l rog pe domnul conte de Morcerf să facă un
demers definitiv pe lângă baron.
— De cine?
— Chiar de baron.
— O, nu veţi face asta, nu-i aşa, dragă conte? spuse Albert cu tot
alintul de care era în stare.
— Te înşeli, Albert, mă voi executa, deoarece am făgăduit.
— S-ar părea că ţineţi cu ori ce preţ să mă însor, glăsui Albert
oftând.
— Ţin să fiu bine cu toată lumea; dar, în legătură cu Debray, nu-l
mai văd la baroană.
— E certat.
— Cu doamna?
— Nu, cu domnul.
— A observat ceva?
— Nu, nu, gluma e bună!
— Crezi că bănuia? întrebă Monte-Cristo cu o naivitate
fermecătoare.
— Hei, dar de unde veniţi dumneavoastră, dragă conte?
— Din Congo, dacă vrei.
— Nu e aşa departe.
— Ce, eu îi cunosc pe soţii voştri parizieni?
— Dragă conte, soţii sunt la fel pretutindeni. Din moment ce aţi
studiat individul într-o ţară, cunoaşteţi rasa.
— Dar atunci ce motiv a putut să-i facă pe Danglars şi Debray să se
certe? Păreau că se înţeleg foarte bine, spuse Monte-Cristo cu aceeaşi
naivitate.
— O, aici intrăm în misterele lui Isis şi eu nu sunt iniţiat. Când dom-
nul Cavalcanti-fiul va intra în familie, îl veţi întreba pe el.
Trăsura se opri.
— Iată-ne ajunşi, spuse Monte-Cristo, nu e decât zece şi jumătate,
vino.
— Cu plăcere.
— Te va conduce trăsura mea.
— Nu, mulţumesc, cupeul meu ne-a urmat, desigur.
Intrară amândoi în casă; salonul era luminat; intrară în salon.
— Să ne faci ceai, Baptistin! porunci Monte-Cristo.
Baptistin ieşi fără să scoată un cuvânt. Peste două secunde reapăru
cu o tavă gata pregătită, care, ca şi gustările din piesele feerice, ieşise
parcă din pământ.
— Într-adevăr, spuse Morcerf, ceea ce admir la dumneavoastră,
dragă conte, nu e bogăţia, căci poate sunt oameni şi mai bogaţi; nu e
spiritul, căci Beaumarchais n-avea mai mult, dar avea tot atât; ci
maniera de a fi servit fără să vi se răspundă un cuvânt, la minut, la
secundă, ca şi cum s-ar ghici, din felul cum sunaţi, ce doriţi să aveţi şi ca
şi cum ceea ce doriţi ar fi totdeauna gata.
— Cuvintele dumitale sunt întrucâtva adevărate. Se cunosc
obiceiurile mele. Uite, vei vedea: nu doreşti ceva în timp ce bei ceaiul?
— Ba da, să fumez.
Monte-Cristo se apropie de placa de metal şi bătu o dată. Peste o
clipă se deschise o uşă specială şi Ali apăru cu două ciubucuri.
— Minunat! spuse Morcerf.
— Ba nu, e foarte simplu, glăsui Monte-Cristo; Ali ştie că, atunci
când iau ceaiul sau cafeaua, fumez de obicei; ştie că am cerut ceaiul, ştie că am venit cu dumneata, aude că îl chem, bănuieşte cauza şi,
deoarece se trage dintr-o ţară unde ospitalitatea începe cu pipa — în
locul unui ciubuc aduce două.
— Desigur, e o explicaţie ca oricare alta; nu e însă mai puţin
adevărat că numai la dumneavoastră... O, dar ce aud?
Şi Morcerf se înclină spre uşa prin care pătrundeau într-adevăr sune-
te asemănătoare cu acelea ale unei chitare.
— Dragă viconte, eşti sortit muzicii astă-seară; nu scapi de pianul
domnişoarei Danglars şi nimereşti peste guzla Haydéei.
— Haydée! adorabil nume! Aşadar, există femei care se numesc în-
tr-adevăr Haydée şi în altă parte decât în poemele lordului Byron?
— Desigur; Haydée e un nume foarte rar în Franţa, dar destul de co-
mun în Albania şi Epir; e ca şi cum ai spune, de exemplu, Castitate, Pu-
doare, Inocenţă. Un fel de nume de botez, cum spun parizienii dumitale.
— Ce încântător! spuse Albert. Cum aş vrea să le văd pe franţuzoai-
cele noastre numindu-se domnişoara Bunătate, domnişoara Tăcere,
domnişoara Caritate creştină! Ia gândiţi-vă ce efect ar stârni, într-o
publicaţie de stare civilă, dacă domnişoarei Danglars, în loc de
Claire-Marie-Eugénie, cum se numeşte, i s-ar spune domnişoara
Castitate-Pudoare-Inocenţă.
— Nebunule, nu glumi aşa tare, spuse contele; ar putea să te audă
Haydée.
— Şi s-ar supăra?
— Nu, spuse contele cu aerul său mândru.
— E o fiinţă bună? întrebă Albert.
— La ea nu e bunătate, e datorie: o sclavă nu se supără în contra
stăpânului.
— Haida-de, nu glumiţi nici dumneavoastră! Mai există sclave?
— Fără îndoială, de vreme ce Haydée e sclava mea.
— Într-adevăr, dumneavoastră nu faceţi nimic şi n-aveţi nimic
asemănător altcuiva. Sclava domnului conte de Monte-Cristo — e o
situaţie în Franţa. După felul cum vânturaţi aurul, locul valorează desigur
o sută de mii de taleri pe an.
— O sută de mii de taleri? Biata copilă a posedat mai mult; ea a
venit în lume culcată pe comori pe lângă care cele din O mie şi una de
nopţi înseamnă prea puţin.
— E într-adevăr principesă?
— Exact, şi chiar una dintre cele mai mari din ţara sa.
— Bănuisem eu. Dar cum de a devenit sclavă o mare principesă?
— Cum a devenit Denys Tiranul dascăl de şcoală? Dragă viconte,
hazardul războiului, capriciul norocului.
— Şi numele ei e un secret?
— Pentru toată lumea, da; nu însă pentru dumneata, dragă viconte,
care îmi eşti prieten şi care vei şti să taci — nu-i aşa? — dacă îmi făgădu-
ieşti că ai să taci.
— O, pe onoarea mea!
— Cunoşti istoria paşei din Ianina?
— A lui Ali-Tebelin? Nici vorbă, deoarece în serviciul lui şi-a făcut ta-
tăl meu situaţie.
— Adevărat, uitasem.
— Ei bine, ce legătură este între Haydée şi Ali-Tebelin?
— Foarte simplu, e fiica lui.
— Cum? Fiica lui Ali Paşa?
— Şi a frumoasei Vasiliki.
— Şi ea e sclava dumneavoastră?
— O, da!
— Cum se face?
— Într-o zi, pe când treceam prin târgul din Constantinopol, am
cumpărat-o.
— Splendid lucru! cu dumneavoastră, scumpe conte, omul nu
trăieşte — visează. Ascultaţi, ceea ce vă întreb acum e indiscret.
— Spune.
— De vreme ce ieşiţi cu ea, de vreme ce o conduceţi la Operă...
— Continuă.
— Pot să mă încumet să vă cer ceva?
— Poţi să-ţi iei inima în dinţi şi să-mi ceri orice.
— Ei bine, dragă conte, prezentaţi-mă principesei dumneavoastră.
— Cu plăcere, dar cu două condiţii.
— Le accept dinainte.
— Prima, să nu destăinuieşti nimănui vreodată prezentarea aceasta.
— Foarte bine (Morcerf întinse mâna). Jur.
— A doua, să nu-i spui că părintele dumitale l-a servit pe al ei.
— Jur!
— Bravo viconte, n-ai să uiţi aceste jurăminte, nu-i aşa?
— O! făcu Albert.
— Foarte bine. Te ştiu om de onoare.
Contele bătu din nou în placa de aramă. Ali reapăru.
— Înştiinţeaz-o pe Haydée, îi spuse el, că voi veni să iau cafeaua la
ea şi dă-i să înţeleagă că cer permisiunea de a-i prezenta pe un prieten
al meu.
Ali se înclină şi ieşi.
— Vasăzică, ne-am înţeles; nici o întrebare directă, dragă viconte.
Dacă doreşti să ştii ceva, întreabă-mă pe mine şi eu am s-o întreb pe ea.
— Ne-am înţeles.
Ali reapăru pentru a treia oară şi ţinu perdeaua ridicată, arătând stă-
pânului şi lui Albert că pot trece.
— Să intrăm, glăsui Monte-Cristo.
Albert îşi trecu o mână prin păr şi îşi răsuci mustaţa; contele îşi luă
pălăria, îşi puse mănuşile şi îl precedă pe Albert în apartamentul pe care
Ali îl păzea ca o santinelă şi pe care îl apărau, ca o redută, cele trei
cameriste franceze comandate de Myrthe.
Haydée aştepta în prima încăpere care era salonul, cu ochi mari,
dilataţi de surpriză; pentru întâia oară un alt bărbat în afară de
Monte-Cristo pătrundea până la ea; stătea pe o sofa, într-un colţ, cu
picioarele încrucişate sub dânsa, şi îşi făcuse, pentru a spune astfel, un
cuib în stofele de mătase, vărgate şi brodate, cele mai bogate din Orient.
Lângă ea era instrumentul ale cărui sunete o trădaseră; era încântătoare
astfel.
Zărindu-l pe Monte-Cristo, se sculă cu zâmbetul de copilă şi amantă
care nu-i aparţinea decât ei: Monte-Cristo veni spre ea şi întinse mâna pe
care, ca de obicei, fata o sărută.
Albert rămase lângă uşă, sub vraja frumuseţii ciudate pe care o
vedea pentru întâia oară, şi pe care nu şi-o putea imagina în Franţa.
— Pe cine îmi aduci? întrebă în greaca modernă fata, pe
Monte-Cristo; un frate, un prieten, o simplă cunoştinţă, sau un duşman?
— Un prieten, glăsui Monte-Cristo în aceeaşi limbă.
— Cum îl cheamă?
— Contele Albert; e cel pe care l-am scăpat din mâinile bandiţilor la Roma.
— În ce limbă vrei să-i vorbesc?
Monte-Cristo se întoarse spre Albert:
— Cunoşti greaca modernă? îl întrebă el pe tânăr.
— Din păcate nici greaca veche, dragă conte, spuse Albert;
niciodată Homer şi Platon n-au avut un mai nepriceput şi, aş îndrăzni să
spun, un mai dispreţuitor şcolar.
— Atunci, glăsui Haydée dovedind că înţelesese întrebarea lui
Monte- Cristo şi răspunsul lui Albert, voi vorbi în franţuzeşte sau în
italieneşte, dacă stăpânul meu vrea să vorbesc.
Monte-Cristo medită o clipă:
— Vei vorbi în italieneşte, spuse el.
Apoi, întorcându-se spre Albert:
— Păcat că nu înţelegi greaca modernă sau greaca veche, pe care
Haydée le vorbeşte admirabil; biata copilă va fi silită să-ţi vorbească în
limba italiană, ceea ce îţi va da poate o idee greşită despre ea.
Făcu un semn Haydéei.
— Fie bine venit prietenul care vine cu seniorul şi cu stăpânul meu,
glăsui fata într-o admirabilă toscană, cu acel dulce accent roman care
face limba lui Dante la fel de sonoră ca limba lui Homer. Ali, cafea şi
pipe!
Şi Haydée făcu un semn cu mâna lui Albert să se apropie, în timp ce
Ali se retrăgea pentru a îndeplini ordinele tinerei sale stăpâne.
Monte-Cristo arătă lui Albert două scaune pliante şi fiecare se
îndreptă spre al său, apropiindu-se de o măsuţă în al cărei centru se afla
o narghilea şi pe care o acopereau flori naturale, desene, albume de
muzică.
Ali reintră, aducând cafeaua şi ciubucurile; lui Baptistin îi era inter-
zisă partea aceasta a apartamentului.
Albert respinsese pipa prezentată de nubian.
— O, ia-o! spuse Monte-Cristo; Haydée e aproape tot aşa de
civilizată ca şi o pariziană. Havana îi e dezagreabilă deoarece nu-i plac
mirosurile urâte, dar tutunul oriental e un parfum.
Ali ieşi.
Ceştile de cafea erau pregătite; pentru Albert fusese adăugată o za-
harniţă. Monte-Cristo şi Haydée gustau licoarea arabă în felul arabilor,
adică fără zahăr.
Haydée întinse mâna şi luă cu vârful degetelor ei mici, trandafirii şi
subţiri, ceaşca de porţelan japonez pe care o duse la buze cu plăcerea
naivă a unui copil care bea sau mănâncă ceva dorit.
În acelaşi timp intrară două femei cu alte două tăvi, încărcate cu în-
gheţată şi cu şerbeturi, pe care le depuseră pe două mescioare.
— Scumpul meu amfitrion şi dumneavoastră signora, spuse Albert în
italieneşte, scuzaţi-mi stupefacţia. Sunt cu totul buimăcit, şi e foarte fi-
resc; regăsesc Orientul, Orientul adevărat, din păcate nu aşa cum l-am
văzut, ci cum l-am visat în sânul Parisului; adineauri auzeam huruitul
omnibuzelor şi clopoţeii negustorilor de limonadă. O, signora, de ce nu
ştiu greceşte? Conversaţia dumneavoastră, adăugată anturajului feeric,
mi-ar oferi o seară pe care n-aş uita-o niciodată.
— Vorbesc destul de bine italiana ca să discut cu dumneavoastră,
domnule, spuse Haydée liniştită, şi îmi voi da toată silinţa, dacă vă place
Orientul, să vă ajut să-l regăsiţi aci.
— Despre ce pot vorbi? îl întrebă Albert în şoaptă pe Monte-Cristo.
— Despre tot ce vei vrea: despre ţara, tinereţea, amintirile ei, apoi, dacă preferi, despre Roma, Neapole, Florenţa.
— E păcat să aibă cineva o grecoaică în faţă, spuse Albert, lăsaţi-mă
să-i vorbesc despre Orient.
— Vorbeşte, dragă Albert. E, pentru ea, conversaţia cea mai plăcută.
Albert se întoarse spre Haydée.
— La ce vârstă a părăsit signora Grecia? întrebă el.
— La cinci ani, răspunse Haydée.
— Şi vă amintiţi de patria dumneavoastră? întrebă Albert.
— Când închid ochii revăd tot ce-am văzut. Sunt două priviri:
privirea corpului şi privirea sufletului. Privirea corpului poate să uite
uneori, dar aceea a sufletului îşi aminteşte întotdeauna.
— Şi care e timpul cel mai îndepărtat de care vă puteţi aminti?
— Abia mergeam; mama mea care se numeşte Vasiliki (Vasiliki în-
seamnă regală, adăugă fata înălţând capul), mama mă lua de mână şi,
acoperite amândouă cu un voal, după ce pusesem în pungă tot aurul pe
care-l posedam, ne duceam să cerem pomană pentru prizonieri,
spunând:
"Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu".
Apoi, după ce punga noastră era plină, ne înapoiam la palat, şi fără
a spune nimic părintelui meu, trimiteam toţi banii pe care îi căpătasem
— fiind socotite nişte femei sărace — egumenului mănăstirii, care îi
împărţea între prizonieri.
— Şi ce vârstă aveaţi pe atunci?
— Trei ani, spuse Haydée.
— În cazul acesta vă amintiţi despre tot ce s-a petrecut în jurul dum-
neavoastră de la vârstă de trei ani?
— Despre tot.
— Conte, şopti Morcerf lui Monte-Cristo, ar trebui să permiteţi signo-
rei să ne povestească ceva din viaţa ei, Mi-aţi interzis să-i vorbesc
despre părintele meu, dar poate îmi va vorbi ea, şi vă închipuiţi cât de
fericit aş fi să aud numele lui ieşind dintr-o gură aşa de frumoasă!
Monte-Cristo se întoarse spre Haydée şi, printr-un semn din
sprâncene care îi recomanda să dea cea mai mare atenţie cuvintelor pe
care le va spune, îi vorbi în greceşte:
— Povesteşte-ne despre soarta părintelui tău, dar fără numele
trădătorului şi fără trădare.
Haydée scoase un lung oftat şi un nor posomorât trecu peste
fruntea ei aşa de pură.
— Ce-i spuneţi? întrebă Morcerf în şoaptă.
— Îi repet că eşti prieten şi că n-are motive să se ascundă faţă de
dumneata.
— Aşadar, întrebă Albert, pelerinajul de demult pentru prizonieri e
prima amintire a dumneavoastră; care este alta?
— Alta? Mă văd la umbra sicomorilor, lângă un lac a cărui oglindă,
tremurătoare parcă, o zăresc şi acum prin frunziş. Tatăl meu stătea reze-
mat pe perne, lângă cel mai bătrân şi mai stufos copac, iar eu, o copiliţă
plăpândă, în timp ce mama era culcată la picioarele lui, mă jucam cu
barba-i albă care cobora până pe piept şi cu hangerul al cărui mâner era
cu diamante. Din când în când, venea la el un albanez care îi spunea
câteva cuvinte, cărora nu le dam atenţie şi la care el răspundea cu
acelaşi ton "Ucideţi!", sau "Iertaţi!"
— Ciudat! spuse Albert auzind cuvintele acestea ieşind din gura unei
fete şi în altă parte decât la teatru. Nu e ficţiune. Cum vi se pare însă, cu
orizontul acesta aşa de poetic, cu trecutul acesta minunat, — Franţa? întrebă Albert.
— Cred că e o ţară frumoasă, glăsui Haydée, dar eu văd Franţa aşa
cum este, căci o văd cu ochi de femeie, în timp ce, dimpotrivă, am
impresia că ţara mea, pe care n-am văzut-o decât cu ochi de copil, e
totdeauna învăluită într-o atmosferă luminoasă sau mohorâtă, după cum
ochii mei fac din ea o patrie gingaşă, sau un loc de suferinţi amare.
— Signora, cum aţi putut să suferiţi, dumneavoastră, aşa de tânără?
întrebă Albert, cedând fără să vrea banalităţii.
Haydée întoarse ochii spre Monte-Cristo, care murmură cu un semn
imperceptibil:
— Povesteşte.
— Nimic nu alcătuieşte fondul sufletului mai mult decât primele a-
mintiri şi, în afară de cele două pe care vi le-am povestit, toate amintirile
tinereţii mele sunt triste.
— Vorbiţi, vorbiţi, signora, spuse Albert, jur că vă ascult cu o bucurie
de negrăit.
Haydée zâmbi cu tristeţe.
— Vreţi să trec la celelalte amintiri ale mele? întrebă ea.
— Vă implor, spuse Albert.
— Ei bine, aveam patru ani când, într-o seară, am fost trezită de
mama mea. Ne aflam în palatul de la Ianina; m-a luat de pe pernele
unde dormeam şi, când am deschis ochii, am văzut ochii ei plini de
lacrimi grele.
M-a luat cu ea fără să spună nimic.
Văzând-o plângând, îmi venea şi mie să plâng.
— Tăcere, copila mea! spuse ea.
De multe ori, în ciuda mângâierilor sau a ameninţărilor materne, ca-
pricioasă ca toţi copiii, continuam să plâng. De data aceasta, însă, era în
glasul bietei mele mame o atare intonaţie de groază încât am tăcut
numaidecât.
Mă ducea repede.
Văzui atunci că scoboram pe o scară largă, în faţa noastră toate
femeile mamei mele coborau sau, mai bine zis, se îmbulzeau pe aceeaşi
scară, ducând cufere, saci mici, obiecte de găteală, bijuterii, pungi cu
aur.
Dinapoia femeilor venea o gardă de douăzeci de bărbaţi, înarmaţi
cu puşti lungi şi cu pistoale şi îmbrăcaţi cu costumul acela pe care îl
cunoaşteţi în Franţa de când Grecia a devenit iarăşi o naţiune.
Era ceva sinistru, credeţi-mă, adăugă Haydée clătinând din cap şi
pălind la simpla aducere-aminte, era ceva sinistru în lungul şir de sclavi
şi de femei pe jumătate amorţite de somn, sau cel puţin aşa îmi
închipuiam eu care, buimăcită încă, îi credeam pe toţi ceilalţi adormiţi.
Pe scară goneau umbre gigantice pe care torţele de brad le făceau
să tremure sub bolţi.
— Grăbiţi-vă, spuse o voce în fundul galeriei.
La auzul glasului toată lumea se încovoie, aşa cum vântul, trecând
peste câmpie, frânge un lan de spice.
Am tresărit şi eu.
Glasul acela era al părintelui meu.
El venea cel din urmă, îmbrăcat în veşmintele-i splendide, ţinând în
mână carabina pe care i-o dăduse împăratul dumneavoastră; şi, sprijinit
de favoritul său Selim, ne îmboldea aşa cum un păstor îmboldeşte o
turmă buimăcită.
Tatăl meu, spuse Haydée ridicând capul, era un om ilustru, pe care Europa l-a cunoscut sub numele de Ali-Tebelin, paşa din Ianina, şi în faţa
căruia Turcia se cutremura.
Fără să ştie de ce, Albert se înfioră auzind cuvintele acestea rostite
cu un accent de mândrie şi demnitate. I se păru că în ochii fetei
strălucea o lumină mohorâtă şi înfricoşătoare când, asemeni unei
ghicitoare ce evocă un spectru, ea trezi amintirea sângeroasei figuri a
cărei moarte cumplită o arăta gigantică în ochii Europei contemporane.
— Curând, continuă Haydée, şirul se opri, ne aflam jos, la scară, pe
malul unui lac. Mama mă strângea la pieptul ei care zvâcnea, şi-l văzui
pe tatăl meu la doi paşi în urmă aruncând, pretutindeni, priviri neliniştite.
În faţa noastră se întindeau patru trepte de marmură, iar lângă ulti-
ma treaptă se legăna o barcă.
Din locul unde ne aflam se vedea înălţându-se în mijlocul unui lac o
formă neagră: era chioşcul spre care ne îndreptam.
Chioşcul mi se părea la o distanţă mare, poate din cauza întunericu-
lui.
Coborârăm în barcă. Mi-aduc aminte că lopeţile nu făceau nici un
zgomot atingând apa, mă plecai să privesc: erau înfăşurate în brâiele
palicarilor noştri.
În afară de vâslaşi nu se aflau în barcă decât femei, părintele meu,
mama, Selim şi eu.
Palicarii rămăseseră pe marginea lacului, îngenuncheaţi pe ultima
treaptă, făcându-şi, în cazul când ar fi fost urmăriţi, un meterez din cele-
lalte trei.
Barca noastră mergea ca vântul.
— De ce merge aşa de iute barca? o întrebai pe mama.
— Sst, copila mea! spuse ea, pentru că fugim.
Nu pricepui. De ce fugea părintele meu, el, atotputernicul, el, în faţa
căruia fugeau de obicei alţii, el, care îşi luase ca deviză: Sunt duşmănit;
aşadar le e teamă de mine.
Într-adevăr, tatăl meu fugea. Mi s-a spus mai târziu că garnizoana
castelului din Ianina, obosită de-un lung serviciu...
Aci Haydée îşi fixă privirea expresivă asupra lui Monte-Cristo ai cărui
ochi nu o mai părăsiră. Fata continuă, deci, pe îndelete, ca şi când ar fi
născocit sau ar fi suprimat ceva.
— Spuneaţi, signora, reluă Albert care dădea cea mai mare atenţie
povestirii, că garnizoana din Ianina, obosită de un lung serviciu...
— Tratase cu seraskierul Kurşid, trimis de sultan să pună mâna pe
părintele meu; atunci tata a luat hotărârea de a se retrage; după ce a tri-
mis sultanului un ofiţer francez în care avea toată încrederea, luă hotărâ-
rea de a se retrage în adăpostul pe care şi-l pregătise de multă vreme şi
căruia îi spunea catafigion, adică refugiu.
— Vă reamintiţi numele acestui ofiţer, signora? întrebă Albert.
Monte-Cristo schimbă cu fata o privire iute ca un fulger şi pe care
Morcerf n-o observă.
— Nu, spuse ea, nu mi-l reamintesc, poate însă că, mai târziu, am
să-mi aduc aminte şi am să-l spun.
Albert se pregătea să rostească numele părintelui său, când
Monte-Cristo ridică încetişor degetul în semn de tăcere; tânărul îşi aminti
jurământul şi tăcu.
— Pluteam înspre chioşcul acela.
Un parter împodobit cu arabescuri, scăldându-şi terasele în apă, şi
un etaj care dădea spre lac — atâta oferea palatul, vizibil ochilor.
Dar sub parter, prelungindu-se în insulă, era o subterană, o peşteră întinsă, unde am fost duse mama, eu şi femeile noastre, şi unde zăceau,
formând un singur morman, şaizeci de mii de pungi şi două sute de
butoaie, în pungi erau douăzeci şi cinci de milioane în aur, şi în butoaie
treizeci de livre de pulbere.
În apropierea butoaielor stătea Selim, favoritul părintelui meu,
despre care v-am vorbit. El veghea zi şi noapte, cu o suliţă la capătul
căreia ardea o feştilă. Avea ordin să arunce totul în aer, chioşcul, pe
soldaţi, pe paşă, pe femei, şi aurul, la primul semn al părintelui meu.
Mi-aduc aminte că sclavele noastre, cunoscând primejdioasa vecină-
tate, îşi petreceau zilele şi nopţile rugându-se, plângând, tânguindu-se.
Îl văd parcă şi acum pe tânărul soldat, cu obrazul palid şi cu ochi ne-
gri. Când îngerul morţii va coborî spre mine sunt sigură că am să-l recu-
nosc pe Selim.
N-aş putea spune câtă vreme am rămas astfel; pe atunci nu ştiam
încă ce este timpul. Câteodată, dar rar, tata ne chema, pe mama şi pe
mine, pe terasa palatului; erau ceasuri de plăcere pentru mine care nu
vedeam în subterană decât umbre tânguitoare şi suliţa învăpăiată a lui
Selim. Stând în faţa unei mari deschizături, tata fixa o privire
posomorâtă în largul orizontului, cercetând fiecare punct negru ce se
arăta pe lac, în timp ce mama, pe jumătate culcată lângă el, îşi rezema
capul de umărul lui, iar eu mă jucam la picioarele lor admirând — cu
uimirile copilăriei care sporeşte totul — râpele Pindului ce se înălţa în
zare, castelele Ianinei, răsărind albe şi colţuroase din apele albastre ale
lacului, tufele imense de verdeaţă agăţate ca nişte licheni de stâncile
muntelui care, de departe, păreau muşchiuri şi care, de aproape, sunt
brazi gigantici şi mirţi imenşi.
Într-o dimineaţă, tata trimise după noi; îl găsirăm liniştit, dar mai
palid decât de obicei.
— Ai răbdare, Vasiliki, azi se va sfârşi totul, soseşte azi firmanul stă-
pânului şi soarta mease va hotărî. Dacă iertarea este întreagă, ne vom
întoarce triumfători la Ianina, dacă vestea e rea, vom fugi în noaptea
asta.
— Dar dacă nu ne lasă să fugim? întrebă mama.
— O, fii pe pace, răspunse Ali zâmbind. Selim şi suliţa lui aprinsă mă
apără de ei. Ei ar vrea să fiu mort, dar nu cu condiţia să moară
dimpreună cu mine.
Mama nu răspunse decât prin suspine la aceste consolări care nu
porneau din inima tatălui meu.
Ea îi pregăti apă rece pe care el o sorbea în fiecare clipă căci, de
când se retrăsese în chioşc, era mistuit de o febră arzândă, îi parfumă
barba albă şi aprinse ciubucul al cărui fum el îl urmărea, uneori, ceasuri
întregi, destrămându-se în aer.
Deodată făcu o mişcare aşa de bruscă încât mă speriai.
Apoi, fără să-şi abată ochii de la punctul care îi fixa atenţia, ceru o-
cheanul.
Mama i-l dădu, mai albă decât zidul de care se sprijinea.
Văzui cum mina părintelui meu tremura.
— O barcă... două... trei, murmură tata; patru!
Se ridică, punând mâna pe arme şi turnând — îmi aduc aminte —
pulbere în butoiaşul pistoalelor sale.
— Vasiliki, spuse el mamei mele cu o tresărire vădită, iată momentul
hotărâtor pentru noi, vom cunoaşte peste o jumătate de ceas răspunsul
sublimului împărat, retrage-te în subterană cu Haydée.
— Nu vreau să te părăsesc, spuse Vasiliki, stăpâne, dacă mori, vreau să mor cu tine.
— Du-te lângă Selim! strigă tata.
— Adio, stăpâne! murmură mama supusă şi încovoiată ca de
apropierea morţii.
— Luaţi-o pe Vasiliki! spuse tata palicarilor săi.
Dar eu fusesem trecută cu vederea aşa că alergai şi întinsei mâinile
spre el, el mă văzu şi, aplecându-se spre mine, mă sărută pe frunte.
O, sărutarea aceasta a fost cea din urmă şi o simt încă pe frunte.
Zăream, coborând, printre împletiturile terasei, bărcile care creşteau
pe lac şi care, asemănătoare mai înainte cu nişte puncte negre, păreau
acum păsări plutind pe suprafaţa undelor.
În vremea asta, în chioşc, douăzeci de palicari aşezaţi la picioarele
părintelui meu, şi tăinuiţi de zidărie, spionau cu ochii însângeraţi sosirea
bărcilor, ţinând pregătite puştile lor lungi cu încrustături de sidef şi
argint. Numeroase cartuşe erau presărate pe podea, iar tata se uita la
ceas şi se plimba neliniştit.
Am reţinut amănuntul acesta când m-am despărţit de părintele meu
după ultima sărutare primită de la el.
Străbăturăm subterana, mama şi eu. Selim se afla la postul său, ne
zâmbi cu tristeţe. Ne duserăm să căutăm nişte perne în partea cealaltă a
peşterei şi ne aşezarăm apoi lângă Selim. În momentele de pericol mare,
inimile devotate se caută şi, deşi copilă, simţeam instinctiv că deasupra
capetelor noastre plutea o mare nenorocire.
Albert auzise deseori povestindu-se, nu de către părintele său care
nu le pomenea niciodată, ci de către străini, ultimele momente ale
vizirului din Ianina, citise diferite istorisiri cu privire la moartea lui, dar
povestea de acum, devenită vie în persoana şi prin glasul fetei, accentul
însufleţit şi jalnica elegie îl pătrundeau totodată cu un farmec şi o groază
de negrăit.
În voia cumplitelor amintiri, Haydée tăcuse un moment. Fruntea ei,
ca o floare ce se pleacă într-o zi cu furtună, se înclinase pe mână, iar
ochii ei pierduţi vag păreau că văd, în zare, Pindul înflorit şi apele
albastre ale lacului Ianina — oglindă magică ce răsfrângea mohorâtul
tablou pe care îl schiţa.
Monte-Cristo o privea cu o indiscriptibilă expresie de interes şi milă.
— Continuă, copila mea, spuse contele în greaca modernă.
Haydée îşi înălţă fruntea ca şi cum sonoritatea cuvintelor rostite de
Monte-Cristo, ar fi smuls-o dintr-un vis şi reluă:
— Erau ceasurile patru după-amiază; dar, cu toate că ziua era
limpede şi strălucitoare afară, noi stăteam în umbra subteranei.
O singură licărire sclipea în peşteră ca o stea tremurândă pe un cer
negru: feştila lui Selim. Mama era creştină şi se ruga. Selim repeta din
când în când cuvintele acestea sacre:
— Dumnezeu este mare!
Mama mai nutrea o speranţă. Când a coborât i s-a părut că îl
cunoaşte pe francezul trimis la Constantinopol şi în care avea toată
încrederea, căci ştia că soldaţii sultanului francez sunt de obicei nobili şi
generoşi. Înaintă câţiva paşi spre scară şi ascultă.
— Se apropie, spuse ea, numai de ar aduce pacea şi viaţa.
— De ce te temi, Vasiliki? răspunse Selim cu glasul lui aşa de suav şi
totodată aşa de mândru; dacă nu aduc pacea, le vom da moartea.
Şi el înviora flacăra suliţei cu un gest care îl făcea să semene cu Dio-
nysos din Creta antică.
Mie însă, care eram aşa de copilă şi de naivă, mi-era frică de curajul acesta ce-mi părea feroce şi smintit, şi mă îngrozea gândul morţii
năpraznice în aer şi în flăcări.
Mama încerca aceleaşi impresii, căci o simţeam înfiorându-se.
— Mamă, mamă, strigai eu, o să murim?
Şi, la glasul meu, plânsetele şi rugăciunile sclavelor se înteţiră.
— Copila mea, îmi spuse Vasiliki, să te păzească Dumnezeu de a a-
junge să doreşti moartea de care te temi astăzi!
Apoi, în şoaptă:
— Selim, întrebă ea, care e porunca stăpânului?
— Dacă îmi trimite pumnalul înseamnă că sultanul nu vrea să-l ierte
şi dau foc, dacă îmi trimite inelul, înseamnă că sultanul îl iartă şi predau
pulberăria.
— Prietene, glăsui mama, dacă stăpânul îţi trimite pumnalul, atunci,
în loc să ne ucizi pe amândouă prin moartea aceasta care ne
înspăimântă, vom întinde spre tine pieptul şi ne vei ucide cu pumnalul
acela.
— Da, Vasiliki, răspunse cu linişte Selim.
Deodată auzirăm parcă nişte strigăte, ascultarăm: erau strigăte de
bucurie. Numele francezului care fusese trimis la Constantinopol răsuna,
repetat de palicarii noştri, era vădit că aducea răspunsul sublimului
împărat şi că răspunsul era favorabil.
— Şi nu vă amintiţi numele? întrebă Morcerf, gata să ajute memoria
povestitoarei.
Monte-Cristo îi făcu un semn.
— Nu mi-l amintesc, răspunse Haydée.
Zgomotul creştea, paşi mai apropiaţi răsunară: coborau treptele sub-
teranei.
Selim îşi pregăti suliţa.
Curând, o umbră se arătă în crepusculul albăstrui pe care îl formau
razele zilei ce pătrundeau până la intrarea în subterană.
— Cine eşti? strigă Selim. Dar, oricine ai fi, să nu faci un pas mai
mult!
— Slavă sultanului! spuse umbra. Vizirul Ali e iertat pe deplin; şi nu
numai că i s-a dăruit viaţa, dar i se înapoiază averea şi bunurile.
Mama scoase un strigăt de bucurie şi mă strânse la piept.
— Stai! îi spuse Selim văzând că ea se năpustea să iasă, ştii că am
nevoie de inel.
— Adevărat, glăsui mama, şi căzu în genunchi ridicându-mă spre cer
ca şi cum, în timp ce se ruga Domnului pentru mine, vroia să mă înalţe
spre el.
Şi, pentru a doua oară, Haydée se opri înfrântă de o emoţie aşa de
puternică, încât sudoarea curgea pe fruntea ei palidă, iar vocea-i
sugrumată părea că nu mai poate trece dincolo de gâtlejul uscat.
Monte-Cristo turnă puţină apă rece într-un pahar şi i-l întinse, spu-
nând cu o blândeţe în care străbătea nuanţa unei porunci:
— Curaj, copila mea!
Haydée îşi şterse ochii şi fruntea, şi urmă:
— În vremea asta, ochii noştri, deprinşi cu întunericul,
recunoscusem pe trimisul paşei: era un prieten.
Selim îl recunoscuse; dar bravul tânăr nu ştia decât un lucru: ascul-
tarea.
— În numele cui vii? spuse el.
— În numele stăpânului nostru Ali-Tebelin.
— Dacă vii în numele lui Ali, ştii ce trebuie să-mi dai?
— Da, glăsui trimisul, ţi-aduc inelul lui.
Înălţă în acelaşi timp mâna deasupra capului, dar stătea prea
departe şi nu era destulă lumină pentru ca, din locul unde ne aflam,
Selim să poată distinge şi recunoaşte obiectul ce i se înfăţişa.
— Nu văd ce ţii în mână, spuse Selim.
— Apropie-te, glăsui mesagerul, sau mă apropii eu.
— Nici unul, nici altul, răspunse tânărul soldat: depune în locul unde
eşti, sub raza asta de lumină, obiectul pe care mi-l arăţi, şi retrage-te
până îl voi vedea.
— Bine, spuse mesagerul.
Şi se retrase după ce depuse semnalul de recunoaştere la locul indi-
cat.
Inima noastră bătea, căci obiectul ni se părea cu adevărat inel. Era
însă inelul părintelui meu?
Cu mâna întruna pe feştila aprinsă, Selim veni la deschizătură, se
înclină fericit sub raza de lumină, şi ridică semnul.
— Inelul stăpânului! spuse el sărutându-l, e bine. Şi, trântind feştila
la pământ, călcă pe ea şi o stinse. Mesagerul scoase un strigăt de
bucurie şi bătu din palme. La semnalul acesta patru soldaţi ai
seraskierului Kurşid alergară şi Selim căzu străpuns de cinci lovituri de
pumnal. Fiecare îi dăduse câte una.
Beţi de crima lor, deşi încă palizi de frică, se repeziră în subterană,
căutând peste tot dacă este foc, şi năpustindu-se asupra sacilor cu aur.
În vremea asta mama mă luă în braţe şi, sprintenă, fugind prin
întortocheri cunoscute numai de noi două, ajunse până la o scară
tăinuită a chioşcului în care era o hărmălaie îngrozitoare.
Sălile scunde fuseseră năpădite de ciohodarii lui Kurşid, adică de
duşmanii noştri.
În momentul când mama se pregătea să deschidă uşa cea mică,
auzirăm răsunând cumplit şi ameninţător glasul paşei.
Mama îşi lipi ochiul de crăpăturile scândurilor; o deschizătură se afla
din întâmplare în faţa mea, şi privii.
— Ce vreţi? spunea tata unor oameni care ţineau în mână o hârtie
cu litere de aur.
— Vrem să-ţi comunicăm voinţa înălţimii sale, răspunse unul. Vezi
firmanul acesta?
— Îl văd, spuse tata.
— Ei bine, citeşte, cere capul tău.
Tata scoase un hohot de râs mai înfricoşător decât o ameninţare; nu
tăcuse încă, şi două focuri de pistol porniseră din mâinile sale, omorând
doi oameni.
Palicarii care erau culcaţi în jurul părintelui meu se ridicară atunci şi
traseră; camera se umplu de zgomot, de flăcări şi de fum.
În clipa aceea focul începu din partea cealaltă, iar gloanţele găuriră
scândurile în preajma noastră.
O, ce frumos, ce măreţ era vizirul Ali-Tebelin, tatăl meu, în mijlocul
gloanţelor, cu iataganul în mână; cu chipul negru de pulbere! Cum
fugeau duşmanii lui!
— Selim! Selim! striga el; paznic al focului, fă-ţi datoria!
— Selim e mort, răspunse un glas care ieşea parcă din adâncimile
chioşcului, iar tu, stăpânul meu Ali, eşti pierdut!
În momentul acela o detunătură înăbuşită se auzi, şi podeaua zbură
în ţăndări în jurul părintelui meu.
Ciohodarii trăgeau prin podea. Trei sau patru palicari căzură izbiţi de jos în sus, cu răni care le sfârtecau tot corpul.
Tata mugi, îşi înfundă degetele în găurile făcute de gloanţe şi
smulse o scândură întreagă.
Dar, în acelaşi timp, douăzeci de focuri răsunară prin deschizătură,
şi flacăra ieşind ca din carterul unui vulcan ajunse la tapetele pe care le
mistui.
În mijlocul groaznicului tumult, printre strigătele cumplite, două
lovituri mai puternice mă îngheţară. Ambele explozii îl izbiră mortal pe
tatăl meu şi el scoase aceste două strigăte.
Rămăsese totuşi în picioare, agăţat de o fereastră. Mama zgâlţâia
uşa pentru a se duce să moară cu el. Dar uşa era închisă pe dinăuntru.
În jurul lui, palicarii se frământau în zvârcolirile agoniei, doi sau trei
care nu erau răniţi, ori aveau răni uşoare, fugiră pe ferestre. În acelaşi
timp întreaga podea trosni. Tata căzu într-un genunchi, douăzeci de
braţe se întinseră înarmate cu săbii, pistoale şi pumnale, douăzeci de
lovituri izbiră deodată un singur om şi tata dispăru într-un vârtej de foc
aţâţat de demonii care urlau ca şi cum infernul s-ar fi deschis la
picioarele lor.
Simţii că mă rostogolesc; mama căzu leşinată.
Haydée îşi lăsă braţele în jos, scoţând un geamăt şi privindu-l pe
conte ca pentru a-l întreba dacă e mulţumit de supunerea ei.
Contele se ridică, veni la ea, îi luă mâna şi îi spuse în romaică:
— Odihneşte-te; copilă dragă, şi recapătă-ţi curajul gândindu-te că
există un Dumnezeu care pedepseşte pe trădători.
— Înfricoşătoare istorie conte! spuse Albert înspăimântat de
paloarea Haydéei, şi îmi pare rău acum că am fost de o indiscreţie aşa
de crudă.
— Nu e nimic, răspunse Monte-Cristo.
Apoi, punându-şi mâna pe capul fetei:
— Haydée, continuă el, este o femeie curajoasă, ea s-a simţit
uşurată povestindu-şi durerile.
— Pentru că durerile mele îmi reamintesc binefacerile tale, stăpâne,
spuse fata cu însufleţire.
Albert o privi, plin de curiozitate, căci ea nu istorisise încă ceea ce el
dorea mai mult decât orice să afle: cu alte cuvinte, cum a devenit ea
sclava contelui.
Haydée văzu în acelaşi timp, în privirile contelui şi în ale lui Albert,
aceeaşi dorinţă exprimată.
Continuă;
— Când mama îşi reveni în fire, spuse ea, ne aflam în faţa
seraskierului.
— Ucide-mă, glăsui ea, dar cruţă onoarea văduvei lui Ali.
— Nu mie trebuie să mi te adresezi, spuse Kurşid.
— Dar cui?
— Noului tău stăpân.
— Care este el?
— Uite-l.
Şi Kurşid ni-l arătă pe unul dintre cei care contribuiseră mai mult
decât toţi la moartea părintelui meu, continuă fata cu o mânie sumbră.
— Atunci aţi devenit proprietatea acelui om? întrebă Albert.
— Nu, răspunse Haydée, n-a îndrăznit să ne păstreze, ne-a vândut
unor negustori de sclave care mergeau la Constantinopol. Străbăturăm
Grecia şi ajunserăm, muribunde, la poarta imperială, înţesată de curioşi
care se dădeau în lături spre a ne face drum — când deodată mama îşi îndreptă ochii în direcţia privirilor lor, scoase un strigăt şi căzu
arătându-mi un cap deasupra porţii.
Dedesubtul capului erau scrise cuvintele:
"Acesta e capul lui Ali-Tebelin, paşa din Ianina."
Încercai, plângând, s-o scol pe mama: murise.
Am fost dusă la bazar, un armean bogat m-a cumpărat, m-a instruit,
mi-a dat profesori, iar când am împlinit treisprezece ani m-a vândut sulta-
nului Mahmud.
— De la care am răscumpărat-o eu, precum ţi-am spus, Albert —
glăsui Monte-Cristo — pentru un smaragd la fel cu acela în care îmi pun
pastilele de haşiş.
— O, tu eşti bun, eşti mare, stăpâne, şi sunt fericită că îţi aparţin
ţie! declară Haydée sărutând mâna lui Monte-Cristo.
Albert rămăsese ameţit de cele ce auzise.
— Haide, isprăveşte-ţi ceaşca de cafea, îi spuse contele, istorisirea
s-a sfârşit.
