În imobilul din strada Saint-Germain-des-Prés, pe care Albert de
Morcerf îl alesese pentru sine şi pentru mama sa, primul etaj, compus
dintr-un mic apartament complet, era închiriat unui personaj foarte
misterios.
Personajul în chestiune era un bărbat a cărui figură portarul n-o pu-
tuse vedea niciodată, fie la venire, fie la plecare; căci iarna îşi afunda
bărbia într-una din acele cravate roşii cum au vizitiii de casă care îşi
aşteaptă stăpânii la ieşirea de la spectacole, iar vara se ştergea
totdeauna la nas exact în momentul când ar fi putut să fie zărit trecând
prin dreptul gheretei.
Trebuie să spunem că, spre deosebire de toate regulile, locatarul nu
era spionat de nimeni şi că zvonul care circula, că incognitoul său ascun-
dea o persoană foarte bine situată, impusese respectarea apariţiilor sale
misterioase.
Vizitele îi erau de obicei fixe, deşi uneori în avans sau în întârziere;
dar aproape totdeauna, iarna sau vara, îşi ocupa, cam pe la orele patru
după-amiază, apartamentul în care nu rămânea niciodată noaptea.
La trei şi jumătate, iarna, focul era aprins de servitoarea discretă
care avea grija micului apartament; la trei şi jumătate, vara, băuturi
răcoritoare erau aduse de aceeaşi servitoare.
La orele patru, precum am spus, misteriosul personaj sosea.
După douăzeci de minute o trăsură se oprea în faţa casei. O femeie
îmbrăcată în negru sau în albastru închis, dar totdeauna acoperită de un
voal mare, cobora, trecea ca o umbră pe dinaintea gheretei şi urca scara
fără ca o singură treaptă să se audă trosnind sub piciorul ei uşor.
Nu i se întâmplase niciodată să fie întrebată unde se duce.
Figura ei, ca şi a necunoscutului, era deci absolut străină celor doi
paznici ai porţii — portari model, singurii poate capabili de o atare discre-
ţie în imensa corporaţie a portarilor capitalei.
Se înţelege că ea nu trecea dincolo de întâiul etaj. Zgâria la o uşă,
într-un mod special; uşa se deschidea, apoi se închidea ermetic, şi atât.
Când părăsea casa, aceeaşi operaţie.
Necunoscuta ieşea cea dintâi, tot voalată, şi se urca în trăsura ei
care uneori dispărea pe la un cap al străzii, alteori pe la altul; pe urmă,
după douăzeci de minute, ieşea şi necunoscutul, înfundat în cravata lui
sau ascuns de batistă, şi dispărea de asemeni.
În ziua următoare aceleia când contele de Monte-Cristo a făcut o
vizită lui Danglars, ziua înmormântării Valentinei, locatarul misterios
intră pe la zece dimineaţa în loc de, ca de obicei, patru după-amiază.
Aproape numaidecât, fără să respecte intervalul obişnuit, sosi o tră-
sură de piaţă, şi femeia voalată urcă repede scara.
Uşa se deschise şi se închise.
Dar, mai înainte ca uşa să se fi închis, femeia exclamase:
— O, Lucien! o, dragul meu!
În chipul acesta portarul, care auzise fără să vrea exclamaţia, află a-
tunci pentru întâia oară că locatarul său se numea Lucien; deoarece însă
era un portar model, îşi făgădui să nu spună nimic nevestei sale.
— Ei, ce e, scumpă prietenă? întrebă cel al cărui nume fusese
dezvăluit de tulburarea sau de graba femeii voalate; vorbeşte, spune!
— Dragul meu, pot să contez pe dumneata?
— Desigur, şi ştii bine. Dar ce e? Biletul dumitale de azi dimineaţă
m-a tulburat profund. Precipitarea, dezordinea din scrisul dumitale... Hai-
de, linişteşte-mă sau înspăimântă-mă de-a binelea!
— Lucien, un mare eveniment! spuse femeia aţintind asupra
bărbatului o privire cercetătoare; domnul Danglars a plecat azi noapte.
— A plecat? A plecat domnul Danglars? Şi unde s-a dus?
— Nu ştiu.
— Cum, nu ştii? A plecat pentru totdeauna?
— Fără îndoială. La zece seara, caii l-au dus la bariera Charenton;
aci a găsit o berlină de poştă, pregătită gata; s-a urcat înăuntru cu
valetul lui, spunându-i vizitiului că merge la Fontainebleau.
— Atunci, ce tot spuneai?
— Aşteaptă, dragul meu. Mi-a lăsat o scrisoare.
— O scrisoare?
— Da, citeşte.
Şi baroana scoase din buzunar o scrisoare dezlipită pe care o
prezentă lui Debray.
Înainte de a o citi, Debray şovăi o clipă, ca şi cum ar fi căutat să ghi-
cească ce anume conţinea ea sau, mai bine zis, ca şi cum, indiferent de
conţinut era hotărât să adopte dinainte o atitudine.
Iată ce conţinea biletul care tulburase aşa de adânc inima doamnei
Danglars:
"Doamnă şi prea credincioasă soţie".
Fără să vrea Debray se opri şi o privi pe baroană care se roşi până în
albul ochilor.
— Citeşte, spuse ea.
Debray continuă:
"Când vei primi scrisoarea aceasta, nu vei mai avea bărbat. O, nu te
alarma prea repede; nu vei mai avea bărbat, aşa cum nu vei mai avea
fiică, adică mă voi afla pe unul din cele treizeci sau patruzeci de drumuri
care duc dincolo de graniţele Franţei.
Îţi datorez explicaţii şi, deoarece eşti în măsură să le înţelegi
perfect, ţi le voi da.
Ascultă deci:
O rambursare de cinci milioane mi-a fost reclamată azi-dimineaţă;
am operat-o; alta, pentru aceeaşi sumă, a urmat-o imediat; o amân
pentru mâine; plec astăzi pentru a evita acest mâine care mi-ar fi prea
greu de suportat.
Înţelegi ce spun, nu e aşa, doamnă şi prea scumpă soţie?
Spun:
Înţelegi, deoarece dumneata cunoşti tot aşa de bine ca şi mine
afacerile mele; le ştii chiar mai bine decât mine deoarece, dacă ar fi
vorba să spun unde s-a dus jumătate din averea mea, altădată încă
destul de frumoasă, n-aş fi în stare; în timp ce dumneata, dimpotrivă, ai
putea să răspunzi perfect.
Căci femeile au instincte care nu dau greş; ele explică, printr-o alge-
bră pe care au inventat-o, chiar şi minunea. Eu, care nu îmi cunoşteam
decât cifrele, n-am mai ştiut nimic din ziua când cifrele m-au înşelat.
Ai admirat uneori repeziciunea prăbuşirii mele, doamnă?
N-ai fost întrucâtva uluită de topirea incandescentă a drugilor mei
de aur?
Eu, mărturisesc, n-am văzut decât focul; să nădăjduim că dumneata
ai mai găsit puţin aur în scrum.
Mă depărtez cu această speranţă mângâietoare, doamnă şi prea
prudentă soţie, fără ca, în conştiinţa mea, să-mi reproşez câtuşi de puţin
că te părăsesc.
Îţi rămân prietenii, scrumul în chestiune şi — culmea fericirii — li-
bertatea pe care mă grăbesc să ţi-o înapoiez.
Cu toate acestea, doamnă, a venit momentul să plasez aci un
cuvânt de explicaţie intimă.
Câtă vreme am nădăjduit că dumneata lucrai pentru binele casei
noastre, pentru fericirea fiicei noastre, am închis cu filozofie ochii;
deoarece însă ai făcut din casă o vastă ruină, nu vreau să slujesc de
temelie pentru norocul altuia.
Te-am luat bogată, dar foarte puţin onorată.
Iartă-mă că îţi vorbesc cu sinceritatea aceasta; dar, pentru că
probabil vorbesc numai pentru noi doi, nu văd de ce mi-aş sulemeni
cuvintele.
Am sporit averea noastră, care timp de peste cincisprezece ani a
mers crescând, până în momentul când catastrofe necunoscute şi încă
de neînţeles pentru mine au hotărât asupra ei, răsturnând-o fără ca eu
— pot spune — să fi fost vinovat.
Dumneata, doamnă, ai lucrat numai pentru sporirea averii dumitale
şi ai izbutit, sunt convins pe deplin.
Te las deci, precum te-am luat, bogată dar foarte puţin onorabilă.
Adio.
Cu începere de astăzi voi lucra şi eu pentru mine.
Te rog să crezi în recunoştinţa mea pentru exemplul ce mi-ai dat şi
pe care îl voi urma.
Soţul dumitale devotat,
Baron Danglars".
Baroana îl urmărise pe Debray din ochi, în decursul lungii şi penibilei
lecturi; îl văzuse pe tânăr cum, în ciuda puterii lui de stăpânire, s-a
schimbat o dată sau de două ori la faţă.
După ce termină, el strânse încetişor hârtia şi îşi reluă atitudinea în-
gândurată.
— Ei, ce e? întrebă doamna Danglars cu o încordare firească.
— Ce să fie, doamnă? glăsui Debray maşinal.
— Ce idee îţi inspiră scrisoarea?-
— Foarte simplă, doamnă; ideea că domnul Danglars a plecat cu bă-
nuieli.
— Fără îndoială; dar asta e tot ce ai a-mi spune?
— Nu înţeleg, declară Debray cu o răceală de gheaţă.
— A plecat, a plecat de-a binelea, a plecat pentru totdeauna!
— O, să nu crezi, baroană! glăsui Debray.
— Nu, îţi spun, nu se va mai întoarce: îl cunosc, e un om nezdrunci-
nat în toate hotărârile care se leagă de interesul lui. Dacă m-ar fi socotit
folositoare la ceva, m-ar fi luat. Mă lasă la Paris pentru că despărţirea
noastră îi poate servi proiectele. Ea e deci irevocabilă, astfel că sunt
liberă pentru totdeauna, adăugă doamna Danglars cu aceeaşi expresie
de rugă.
Dar, în loc să răspundă, Debray o lăsă în încordata întrebare a
privirii şi a gândirii.
— Cum, nu-mi răspunzi, domnule? spuse ea în sfârşit.
— N-am decât o întrebare să vă pun: ce aveţi de gând să faceţi?
— Tocmai asta vroiam să te întreb, răspunse baroana cu inima palpi-
tândă.
— A, îmi ceri un sfat? întrebă Debray.
— Da, îţi cer un sfat, spuse baroana cu inima încleştată.
— În cazul acesta, dacă îmi ceri un sfat, răspunse tânărul cu
răceală, te povăţuiesc să voiajezi.
— Să voiajez? murmură doamna Danglars.
— Desigur. Aşa cum a spus domnul Danglars, eşti bogată şi perfect
liberă. O absenţă din Paris va fi absolut necesară, îmi închipui cel puţin,
după dubla explozie a ruperii căsătoriei domnişoarei Eugénie şi a
dispariţiei domnului Danglars.
Este nevoie numai ca toată lumea să te ştie părăsită şi să te creadă
săracă; nevestei falitului nu i s-ar ierta bogăţia.
Pentru primul caz e de ajuns să rămâi numai cincisprezece zile la
Paris, repetând tuturora că eşti părăsită şi povestind celor mai bune
prietene ale dumitale, care apoi vor da sfoară în lume, cum s-a produs
părăsirea. Apoi vei pleca din palat, vei lăsa acolo bijuteriile dumitale, vei
renunţa la bunurile lăsate de bărbat, şi toţi au să-ţi laude dezinteresarea
şi au să-ţi cânte imnuri.
Atunci se va şti că eşti părăsită şi se va crede că eşti săracă; numai
eu cunosc situaţia dumitale financiară şi sunt gata să-ţi predau conturile
ca un asociat cinstit.
Palidă, înmărmurită, baroana ascultase discursul cu tot atâta spaimă
şi deznădejde, câtă linişte şi indiferenţă pusese Debray în vorbele lui.
— Părăsită? repetă ea. O, tare părăsită... Da, ai dreptate domnule, şi
nu se va îndoi nimeni cât sunt de părăsită.
Acestea au fost singurele cuvinte pe care femeia, aşa de mândră şi
de puternic îndrăgostită, le-a putut răspunde lui Debray.
— Dar bogată, foarte bogată chiar, urmă Debray scoţând din
portofel şi întinzând pe masă câteva hârtii.
Doamna Danglars îl lăsă să facă ce vrea, dându-şi silinţa să-şi înăbu-
şe bătăile inimii şi să-şi reţină lacrimile pe care le simţea mijind în colţul
pleoapelor.
Dar, în cele din urmă, sentimentul demnităţii birui; iar dacă nu izbuti
să-şi înfrâneze inima, putu cel puţin să nu verse o lacrimă.
— Doamnă, spuse Debray, suntem asociaţi cam de şase luni.
Aţi oferit un capital de o sută de mii de franci.
Asociaţia noastră a luat fiinţă în luna aprilie a anului acesta.
În mai au început operaţiunile noastre.
Am câştigat, în mai, 450.000 de franci.
În iunie, beneficiul s-a urcat la 900.000.
În iulie am adăugat acestui beneficiu, 1.700.000 de franci; este,
ştiţi, luna bonurilor Spaniei.
În august am pierdut, la începutul lunii, 300.000 de franci; dar la 15
ale lunii ne-am refăcut, iar la capătul ei am luat revanşa; căci conturile
noastre, puse la punct din ziua asociaţiei şi până ieri, când le-am
încheiat, ne dau un activ de 2.400.000 de franci, adică 1.200.000 pentru
fiecare.
Acum — continuă Debray controlându-şi carnetul, cu metoda şi liniş-
tea unui agent de schimb, găsim 80.000 de franci pentru dobânzile compuse ale sumei rămase în mâinile mele.
— Dar, întrerupse baroana, ce rost au dobânzile dacă niciodată banii
nu au fructificat?
— Pardon, doamnă, spuse cu răceală Debray; aveam autorizaţia du-
mitale să-i fac să fructifice, şi am uzat de ea.
Aşadar, patruzeci de mii de franci dobânzi partea dumitale, plus
100.000 de franci capitalul prim, adică 1.340.000 de franci dreptul
dumitale.
Doamnă, continuă Debray, am avut precauţiunea să mobilizez banii
dumitale alaltăieri, — nu e mult de atunci, precum vezi, şi parcă aş fi bă-
nuit că mă vei chema să predau socotelile. Banii sunt aci, jumătate în
bancnote, jumătate în bonuri la purtător.
Îţi spun astea şi sunt adevărate: deoarece nu socoteam casa mea
destul de sigură, deoarece nu găseam notari destul de discreţi şi pentru
că proprietăţile vorbesc cu glas mai tare chiar decât notarii; deoarece, în
sfârşit, nu ai dreptul să cumperi şi nici să posezi ceva în afară de
comunitatea conjugală, am păstrat toată suma aceasta — astăzi singura
dumitale avere — într-o casetă sigilată, în fundul acestui dulap, iar
pentru mai multă siguranţă m-am transformat eu însumi în zidar.
Acum, continuă Debray deschizând mai întâi dulapul şi apoi caseta,
poftim, doamnă, opt sute de bancnote a câte o mie de franci fiecare,
care seamănă, precum vezi, cu un album mare legat în fier; alături un
cupon de rentă de 25.000 de franci; apoi un bon la vedere asupra
bancherului meu, în valoare de aproximativ 110.000 franci şi deoarece
bancherul meu nu e domnul Danglars, bonul va fi plătit — poţi să fii
liniştită.
Doamna Danglars luă maşinal bonul la vedere, cuponul de rente şi
teancul de bancnote.
Întinsă pe masă, enorma avere părea un lucru foarte neînsemnat.
Cu ochii uscaţi dar cu pieptul năpădit de suspine, doamna Danglars
o adună şi băgă caseta de oţel în poşetă, puse cuponul de rente şi bonul
la vedere în portofel şi, în picioare, palidă, mută, aşteptă un cuvânt bun
care s-o consoleze că este aşa de bogată.
Dar aşteptă zadarnic.
— Acum, doamnă, spuse Debray, ai o existenţă admirabilă, o rentă
de aproximativ şaizeci de mii de lire, ceea ce e enorm pentru o femeie
care nu va putea să ţină casă mare măcar un an de zile. Îţi vei putea
îndeplini toate fanteziile care vor putea să-ţi treacă prin minte; fără a
mai pune la socoteală că dacă partea dumitale ţi se pare insuficientă,
poţi să iei din a mea, doamnă; şi sunt dispus să-ţi ofer, — o, cu titlu de
împrumut, bineînţeles! — tot ce posed, adică un milion şaizeci de mii de
franci.
— Mulţumesc, domnule, răspunse baroana; mulţumesc; îmi dai mai
mult decât îi trebuie unei biete femei care pentru multă vreme nu nădăj-
duieşte să mai reapară în lume.
Debray fu uimit un moment, dar îşi reveni şi făcu un gest care se
putea traduce prin formula cea mai politicoasă de-a exprima ideea:
— Cum vrei!
Poate că doamna Danglars mai nădăjduise până atunci ceva; dar
când văzu gestul nepăsător care îi scăpase lui Debray şi privirea piezişe
care însoţea gestul, precum şi reverenţa profundă şi tăcerea
semnificativă urmate de ele, înălţă capul, deschise uşa şi fără furie, fără
zguduiri dar şi fără ezitare, se năpusti pe scară, nevroind măcar să
adreseze un ultim salut celui care o lăsa să plece astfel.
— Eh, frumoase proiecte! ea va rămâne în palatul ei, spuse Debray
după plecarea doamnei Danglars, va citi romane şi va dansa,
nemaiputând să joace la bursă.
Luă carnetul şi şterse cu cea mai mare atenţie sumele pe care le
plătise.
— Mai am un milion şaizeci de mii de franci.
Păcat că domnişoara de Villefort a murit. Femeia asta îmi convenea
din toate punctele de vedere, şi aş fi luat-o de nevastă.
Şi, flegmatic, potrivit obiceiului său, aşteptă să treacă douăzeci de
minute de la plecarea doamnei Danglars, pentru a se hotărî să plece şi
el.
În intervalul acestor douăzeci de minute, Debray aşternu cifre, cu
ceasul lângă el. Diabolicul personaj, pe care orice imaginaţie
aventuroasă l-ar fi creat cu mai multe sau mai puţine şanse dacă Le
Sage nu dobândea prioritatea în capodopera sa Asmodeea, care smulgea
acoperişul caselor ca să vadă înăuntru, ar fi gustat un spectacol ciudat
dacă smulgea, în momentul când Debray aşternea cifrele, acoperişul
micului edificiu din strada Saint-Germain-des-Prés.
Deasupra camerei unde Debray împărţise cu doamna Danglars două
milioane şi jumătate, era o altă cameră, populată de asemeni cu
persoane pe care le cunoaştem şi care au jucat un rol destul de
important în evenimentele povestite de noi, ca să nu le reîntâlnim cu
oarecare interes.
În camera aceasta se aflau Mercédès şi Albert.
Mercédès era mult schimbată în ultimele zile, nu pentru că pe
vremea celei mai splendide situaţii desfăşurase fastul orgolios datorită
căruia nu o mai recunoşti pe femeie de îndată ce ca ţi se prezintă în
veşminte mai simple; de asemeni, nu pentru că ea căzuse în starea de
deprimare în care eşti nevoit să îmbraci livreaua mizeriei; Mercédès era
schimbată deoarece ochii ei nu mai străluceau, deoarece gura ei nu mai
zâmbea, deoarece, în sfârşit, o stânjenire perpetuă oprea pe buze
cuvântul rapid, lansat altădată de o minte pregătită în permanenţă.
Nu sărăcia ofilise mintea ei şi nici lipsa de curaj nu îi făcea
împovărătoare sărăcia.
Coborâtă din mediul în care trăia, pierdută în noua sferă pe care şi-o
alesese, asemenea fiinţelor ce ies dintr-un salon splendid iluminat pentru
a trece subit în beznă, Mercédès părea o regină coborâtă din palatul ei
într-o colibă şi care, redusă la strictul necesar, nu se mai recunoaşte nici
în vasele de lut pe care e obligată să le pună singură pe masă, nici în
patul prost care a luat locul patului luxos.
Frumoasa catalană sau nobila contesă nu mai avea nici privirea
mândră, nici zâmbetul fermecător, deoarece, oprindu-şi ochii asupra
lucrurilor înconjurătoare, nu vedea decât obiecte care o mâhneau: o
cameră tapetată cu acele hârtii cenuşii pe care proprietarii economi le
aleg de preferinţă, deoarece petele nu se cunosc pe ele, o podea fără
covoare, mobile care atrăgeau atenţia şi sileau ochii să se oprească
asupra sărăciei unui lux fals, lucruri care, în sfârşit, răneau prin tonurile
lor ţipătoare armonia aşa de necesară ochilor deprinşi cu un ansamblu
elegant.
Doamna de Morcerf trăia aci din ziua când părăsise palatul; mintea i
se învârtea în faţa veşnicei tăceri, aşa cum se învârteşte mintea
călătorului pe marginea unei prăpăstii; băgând de seamă că, în fiece
minut, Albert o privea într-ascuns ca să observe starea ei sufletească,
Mercédès îşi impusese un zâmbet monoton pe buze care, în absenţa luminii aşa plăcute a zâmbetului ochilor, pare o simplă răsfrângere, adică
o lumină fără căldură.
La rându-i, Albert era preocupat, indispus, stingherit de un rest de
lux care îl împiedica să fie aşa cum îi dicta situaţia actuală: vroia să iasă
fără mănuşi şi vedea că are mâini prea albe; vroia să meargă prin oraş
pe jos şi vedea că încălţămintea îi era prea strălucitoare.
Cu toate acestea, ambele făpturi, aşa de nobile şi de inteligente,
reunite indisolubil prin legătura dragostei materne şi filiale, izbutiseră să
se înţeleagă fără a vorbi şi să economisească toate acele preparative pe
care şi le datorează prietenii în interesul stabilirii adevărului material de
care depinde viaţa.
Albert a putut în cele din urmă să spună mamei sale, fără ca ea să
pălească:
— Mamă, nu mai avem bani.
Niciodată Mercédès nu cunoscuse cu adevărat mizeria, vorbise de
multe ori, în tinereţe, de sărăcie, dar nu este acelaşi lucru: nevoie şi
necesitate sunt două sinonime între care încape o lume întreagă.
La catalani, Mercédès avea nevoie de o mie de lucruri, dar nu ducea
niciodată lipsă de altele. Câtă vreme plasele erau bune, se prindea
peşte; câtă vreme peştele se vindea, exista sfoară pentru repararea
plaselor.
Şi apoi, izolată de prietene, neavând decât o dragoste care nu juca
nici un rol în detaliile materiale ale situaţiei, fiecare se gândea la sine,
numai la sine.
Din puţinul pe care îl avea, Mercédès îşi rezerva partea ei: astăzi
avea de făcut două părţi din nimic.
Se apropia iarna; în camera goală şi rece, Mercédès nu avea foc, ea,
a cărei casă, de la anticamere până la budoar era încălzită altădată de
un calorifer cu nenumărate braţe; nu avea o biată floare, ea al cărei
apartament era o seră caldă.
Însă îl avea pe fiul ei...
Exaltarea unei îndatoriri, poate exagerată, îi susţinuse până atunci
în sferele superioare.
Exaltarea e aproape entuziasm, iar entuziasmul te face să nu simţi
lucrurile pământeşti.
Dar entuziasmul se domolise, astfel că trebuiseră să coboare trep-
tat- treptat din ţara visurilor în lumea realităţilor.
Trebuiau să vorbească despre lucrurile pozitive, după ce epuizaseră
tot idealul.
— Mamă, spunea Albert în momentul când doamna Danglars cobora
scara, să facem, te rog, o socoteală a bogăţiilor noastre; am nevoie de
un total pentru întocmirea planurilor mele.
— Total: nimic, spuse Mercédès cu un zâmbet îndurerat.
— Ba da, mamă; total: trei mii de franci mai întâi, şi cu aceşti trei
mii de franci am pretenţia de a putea duce împreună o viaţă
încântătoare.
— Copilule! oftă Mercédès.
— Mamă dragă, glăsui tânărul, am cheltuit din păcate destui bani ca
să cunosc valoarea lor.
Vezi dumneata, trei mii de franci sunt o sumă enormă, şi pe ea am
clădit un viitor miraculos de eternă linişte.
— Asta este părerea ta, dragul meu, continuă biata mamă; în primul
rând însă, acceptăm cele trei mii de franci? întrebă Mercédès roşind.
— Dar cred că ne-am înţeles asupra acestui lucru! spuse Albert cu ton hotărât; îi acceptăm, cu atât mai mult cu cât nu-i avem, căci, după
cum ştii, sunt îngropaţi în grădina căsuţei din Alées de Meilhan, din Mar-
silia.
Cu două sute de franci, spuse Albert, vom merge amândoi la
Marsilia.
— Cu două sute de franci? întrebă Mercédès; crezi, Albert?
— În privinţa asta m-am informat la diligenţe şi la vapoarele cu
aburi şi calculele mele sunt făcute.
Reţin locurile pentru Châlons în cupeu: precum vezi, mamă, te
tratez ca pe o regină; treizeci şi cinci de franci.
Albert luă o pană şi scrise:
Cupeu............................................................................35 franci
De la Châlons la Lyon, mergând cu vaporul
cu aburi...........................................................................6
De la Lyon la Avignon, iarăşi vaporul
cu aburi.........................................................................16
Cheltuieli de drum..........................................................50
Total.............................................................................114 franci
Să punem 120, adăugă Albert zâmbind; după cum vezi, sunt
generos, nu-i aşa mamă?
— Dar tu, bietul meu copil?
— N-ai văzut că-mi rezerv 80 de franci? Mamă, un tânăr n-are
nevoie de tot confortul; de altminteri ştiu ce înseamnă călătoria.
— Cu poştalionul şi cu valetul.
— În orice fel, mamă.
— Bine, fie! glăsui Mercédès; dar de unde luăm cei două sute de
franci?
— Uite-i, plus alte două sute.
Mi-am vândut ceasul pentru o sută de franci, şi brelocurile pentru
trei sule. Ce noroc! Brelocuri care preţuiau de trei ori mai mult decât
ceasul! Veşnica poveste a lucrului de prisos!
Suntem deci bogaţi căci, în loc de o sută patrusprezece franci care
îţi trebuiau pentru călătorie, ai două sute cincizeci.
— Dar datorăm ceva în clădirea aceasta...
— Treizeci de franci, însă îi plătesc din suma mea de o sută cincizeci
de franci. Ne-am înţeles; şi deoarece n-am nevoie, la urma urmei, decât
de optzeci de franci pentru drum, înot, cum vezi, în lux. Dar asta nu e
totul. Ce spui despre asta, mamă?
Şi Albert scoase, dintr-un carneţel cu închizătoare de aur, rămăşiţa
vechilor fantezii sau poate amintirea duioasă a uneia dintre femeile
misterioase şi voalate care băteau la uşa lui — Albert scoase dintr-un
carneţel o hârtie de o mie de franci.
— Ce e asta? întrebă Mercédès.
— O mie de franci, mamă. O, este veritabilă!
— Dar de unde îţi vine mia de franci?
— Mamă, ascultă fără să te emoţionezi prea mult.
Şi Albert, ridicându-se îşi sărută mama pe amândoi obrajii, apoi se
opri s-o privească.
— Mamă, n-ai idee cât de frumoasă îmi pari! spuse tânărul cu un
sentiment profund de dragoste filială; eşti într-adevăr cea mai frumoasă,
după cum eşti cea mai nobilă femeie pe care am văzut-o vreodată.
— Copil drag! spuse Mercédès încercând zadarnic să reţină o lacrimă care mijea în colţul pleoapelor.
— La drept vorbind, nu-ţi mai trebuia decât să fii nefericită pentru a
schimba iubirea mea în adoraţie.
— Nu sunt nefericită câtă vreme îl am pe fiul meu, glăsui Mercédès;
nu voi fi nefericită câtă vreme îl voi avea.
— Da, dar aci începe încercarea, mamă, spuse Albert; ştii ce ne-am
înţeles?
— Ne-am înţeles în vreo privinţă? întrebă Mercédès.
— Da, ne-am înţeles că dumneata vei locui la Marsilia, iar eu voi
pleca în Africa unde, în locul numelui pe care l-am lepădat, îmi voi face
numele pe care l-am luat.
Mercédès oftă.
— Mamă, de ieri sunt angajat la spahii, adăugă tânărul plecându-şi
ochii oarecum ruşinat căci nu-şi dădea seama cât de sublimă îi era înjosi-
rea; sau, mai bine zis, am socotit că trupul meu îmi aparţine şi că îl pot
vinde; înlocuiesc de ieri pe cineva.
M-am vândut, cum se zice, şi — adăugă el încercând să zâmbească
— m-am vândut pe mai mult decât îmi închipuiam că merit, adică pe
două mii de franci.
— Aşadar, cei două mii de franci?... spuse Mercédès tresărind.
— Mamă, aceasta este jumătate din sumă; cealaltă va veni peste un
an.
Mercédès îşi înălţă ochii la cer cu o expresie pe care nimic n-ar
putea s-o descrie şi cele două lacrimi oprite în colţul pleoapei răbufniră
sub emoţia lăuntrică şi curseră în tăcere de-a lungul obrajilor.
— Preţul sângelui lui! murmură ea.
— Da, dacă sunt ucis, spuse Morcerf râzând; dar te asigur, buna
mea mamă, că am dimpotrivă intenţia să-mi apăr cu cruzime pielea;
n-am simţit niciodată mai multă poftă de viaţă decât acum.
— Doamne! Doamne! glăsui Mercédès.
— De altminteri, de ce vrei să fiu neapărat ucis, mamă? Lamoricière,
acest alt Ney al Sudului, a fost ucis? Changarnier a fost ucis? Bedeau a
fost ucis? Morrel, pe care îl cunoaştem, a fost ucis?
Mamă, gândeşte-te la bucuria dumitale când mă vei vedea înapoin-
du-mă cu uniforma brodată. Îţi declar că nădăjduiesc să fiu superb în ea
şi că am ales regimentul acesta din cochetărie.
Mercédès oftă, încercând totuşi să zâmbească; mamă sfântă, ea
înţelegea şi-i venea greu să lase toată povara jertfei în spatele copilului
său.
— Precum vezi, mamă, reluă Albert, eşti asigurată cu peste patru
mii de franci; cu aceşti patru mii de franci vei trăi doi ani cât se poate de
bine.
— Aşa crezi? întrebă Mercédès.
Cuvintele îi scăpaseră contesei cu o durere aşa de adevărată încât
adevăratul lor sens nu scăpă lui Albert; îşi simţi inima încleştată şi strân-
gând cu dragoste mâna mamei într-ale sale:
— Da, vei trăi! spuse el.
— Voi trăi! exclamă Mercédès; dar nu-i aşa, copilul meu, că tu nu ai
să pleci?
— Voi pleca mamă, spuse Albert cu glasul calm şi ferm; mă iubeşti
prea mult ca să mă laşi să stau lângă dumneata, trândav şi inutil; de alt-
minteri, am semnat.
— Fiul meu, tu vei face după voia ta, iar cu după voia lui Dumnezeu.
— Nu după voia mea mamă, ci după raţiune, după necesitate. Suntem două fiinţe deznădăjduite, nu-i aşa? Ce e viaţa pentru dumneata, as-
tăzi? Nimic. Ce e viaţa pentru mine? Prea puţin lucru fără dumneata, ma-
mă, crede-mă; căci fără dumneata, îţi jur că viaţa aceasta ar fi încetat
din ziua când m-am îndoit de părintele meu şi mi-am renegat numele. În
sfârşit, trăiesc, dacă îmi făgăduieşti că vei nutri speranţe; dacă îmi laşi în
seamă grija fericirii dumitale îmi sporeşti forţele. Mă voi duce la
guvernatorul Algeriei — e o inimă leală şi în primul rând un ostaş — îi voi
povesti istoria mea tragică, îl voi ruga să-şi îndrepte, din când în când,
ochii spre locul unde eu voi fi şi dacă se ţine de cuvânt, dacă va urmări
ce fac, până în şase luni sunt ofiţer sau mor. Dacă sunt ofiţer, soarta
dumitale este asigurată, mamă, căci voi avea bani pentru dumneata şi
pentru mine şi, în plus, un nume nou de care vom fi amândoi mândri,
deoarece va fi numele dumitale adevărat. Dacă sunt ucis... Ei, bine, dacă
sunt ucis, atunci dragă mamă, vei muri dacă vrei, iar nenorocirile noastre
vor lua sfârşit.
— Bine, răspunse Mercédès cu privirea ei nobilă şi elocventă; ai
dreptate, fiul meu; să dovedim anumitor oameni care privesc şi care
aşteaptă faptele noastre ca să ne judece, să le dovedim că suntem cel
puţin vrednici de a fi deplânşi.
— Dar fără idei funebre, scumpă mamă! exclamă tânărul; îţi jur că
suntem sau cel puţin putem fi foarte fericiţi. Dumneata eşti o femeie
înzestrată totodată cu spirit şi cu resemnare; eu am devenit simplu în
gusturi şi — nădăjduiesc — fără pasiune. De îndată ce voi fi în servici,
sunt bogat; de îndată ce vei fi în casa domnul Dantès, te vei linişti. Să
încercăm, mamă, te rog, să încercăm!
— Da, să încercăm fiul meu, căci tu trebuie să trăieşti fericit,
răspunse Mercédès.
— Prin urmare împărţeala noastră e făcută, mamă, adăugă tânărul
afectând buna dispoziţie. Putem să plecăm chiar astăzi. Uite, eu mă duc
să-ţi reţin, cum ne-am înţeles, locul.
— Dar al tău, fiul meu?
— Eu mai am nevoie să rămân două sau trei zile, mamă; e un
început de despărţire şi avem nevoie să ne deprindem cu ea. Am nevoie
de câteva recomandări, de câteva informaţii asupra Africii; te voi întâlni
la Marsilia.
— Bine, să plecăm, spuse Mercédès înfăşurându-se în singurul şal
pe care-l luase şi care, întâmplător, era un caşmir negru de mare preţ; să
plecăm!
Albert îşi strânse în grabă hârtiile, sună pentru a plăti cei treizeci de
franci pe care îi datora stăpânului casei şi, oferind mamei sale braţul, co-
borî scara.
Cineva cobora înaintea lor; acest cineva auzind foşnetul unei rochii
de mătase, întoarse capul.
— Debray! murmură Albert.
— Dumneata, Morcerf? răspunse secretarul ministrului, oprindu-se
pe treapta pe care se găsea.
Curiozitatea înfrânse dorinţa lui Debray de a-şi păstra incognitoul;
de altminteri, era recunoscut.
Părea nostim, într-adevăr, să regăseşti în clădirea necunoscută pe
tânărul a cărei nenorocită întâmplare stârnise o senzaţie aşa de mare în
Paris.
— Morcerf! repetă Debray.
Apoi, zărind în semiobscuritate, silueta tânără încă şi voalul negru al
doamnei de Morcerf:
— O, iartă-mă, adăugă el cu un zâmbet: te las, Albert.
Albert înţelese gândul lui Debray.
— Mamă, spuse el întorcându-se spre Mercédès, domnul Debray, se-
cretarul ministrului de interne, un fost prieten al meu.
— Cum fost? îngăimă Debray; ce vrei să spui?
— Spun astfel, domnule Debray, pentru că astăzi nu mai am prieteni
şi nu trebuie să mai am. Îţi mulţumesc din suflet că ai binevoit să mă re-
cunoşti, domnule.
Debray urcă două trepte şi strânse zdravăn mâna interlocutorului
său.
— Crede-mă, dragă Albert, spuse el cu toată emoţia de care era
capabil, crede-mă că am luat parte la nenorocirea care te-a lovit şi că îţi
stau la dispoziţie în orice privinţă.
— Mulţumesc, domnule, glăsui Albert zâmbind, dar în nenorocirea
noastră am rămas îndeajuns de bogaţi ca să nu avem nevoie de a
recurge la cineva. Părăsim Parisul şi, în afară de cheltuielile călătoriei, ne
mai rămân cinci mii de franci.
Îmbujorarea urcă pe fruntea lui Debray care avea în portofel un mili-
on; şi oricât de puţin poetic ar fi fost, spiritul acesta exact nu se putu îm-
piedica de a gândi că în aceeaşi casă se găseau până adineaori două
femei dintre care una pe drept dezonorată pleca având un milion cinci
sute de mii de franci sub haină, iar alta, pe nedrept lovită, dat sublimă în
nenorocirea ei, se considera bogată cu câţiva taleri.
Paralela îi derută formulele de politeţe, filozofia exemplului îl zdrobi;
îngăimă câteva cuvinte convenţionale şi coborî repede.
În ziua aceea funcţionarii ministerului, subordonaţii săi, avură de su-
ferit mult din pricina indispoziţiei lui. Dar seara el deveni proprietarul
unei case foarte frumoase, situată în bulevardul Madeleine şi producând
un venit de cincizeci de mii de lire.
A doua zi, în ceasul când Debray semna actul, adică pe la cinci după
amiază, doamna de Morcerf se urca în cupeul diligenţei, după ce îşi
îmbrăţişase cu duioşie fiul şi după ce fusese îmbrăţişată de el cu duioşie.
Un bărbat stătea ascuns în curtea mesageriilor Laffitte, dinapoia
uneia dintre ferestrele zăbrelite ale mezaninului; o văzu pe Mercédès
urcând în trăsură; văzu diligenţa plecând; îl văzu pe Albert
depărtându-se.
Atunci îşi trecu mâna peste fruntea înnegurată, spunând:
— O, cum am să pot reda acestor doi nevinovaţi fericirea pe care
le-am răpit-o? Mă va ajuta Dumnezeu.
