Villefort se ridică, aproape ruşinat că a fost surprins în accesul durerii.
Profesiunea cumplită pe care o exercita de douăzeci şi cinci de ani
izbutise să facă dintr-însul mai mult sau mai puţin decât un bărbat.
Privirea-i, buimăcită o clipă, se fixă asupra lui Morrel.
— Cine eşti dumneata, domnule, care uiţi că nu se intră astfel într-o
casă unde fâlfâie moartea? întrebă el.
— Pleacă, domnule, pleacă!
Dar Morrel rămânea neclintit; nu putea să-şi ia ochii de la
spectacolul înfricoşător al patului mototolit şi al figurii palide, culcată
într-însul.
— Pleacă, n-auzi? strigă Villefort în timp ce d'Avrigny înainta la rân-
du-i ca să-l dea afară pe Morrel.
Acesta privi cu un aer rătăcit cadavrul, pe cei doi oameni, întreaga
cameră, păru că ezită o clipă, deschise gura; apoi, negăsind nici un
cuvânt pentru a răspunde, în ciuda roiului de idei fatale care-i năpădeau
mintea, se întoarse, înfundându-şi mâinile în păr; astfel că Villefort şi
d'Avrigny, abătuţi o clipă din gândurile lor, schimbară, după ce l-au
petrecut din ochi, o privire care vroia să spună:
— Este nebun!
Dar, mai înainte de a se fi scurs cinci minute, auziră scara gemând
sub o povară considerabilă, şi-l văzură pe Morrel care, cu o forţă suprao-
menească, ridicând în braţe jilţul lui Noirtier, îl aducea pe bătrân la
primul etaj al casei.
Când ajunse în capul scării, Morrel depuse jilţul jos şi-l împinse repe-
de până în camera Valentinei.
Întreaga operaţie fu executată cu puteri înzecite de exaltarea
frenetică a tânărului.
Dar un lucru era cu deosebire înspăimântător; figura lui Noirtier, îna-
intând spre patul Valentinei, împins de Morrel, figura lui Noirtier în care
inteligenţa îşi desfăşura toate resursele şi ai cărei ochi îşi adunau
întreaga lor putere pentru a ţine locul celorlalte facultăţi.
De aceea chipul palid, cu privirea înflăcărată, fu pentru Villefort o a-
pariţie înfricoşătoare.
Ori de câte ori se găsise în contact cu părintele său, se întâmplase
ceva grozav.
— Uite ce au făcut din ea! strigă Morrel cu o mână rezemată încă de
spătarul jilţului pe care-l împinsese până la pat, şi cu cealaltă întinsă
spre Valentine; uite, tată, uite!
Villefort se trase un pas înapoi, privindu-l cu uimire pe tânărul care-i
era aproape necunoscut şi care îi spunea lui Noirtier tată.
În momentul acela tot sufletul bătrânului păru că trece în ochii care
se injectau de sânge; apoi vinele gâtului se umflară, o culoare vânătă,
asemănătoare aceleia care năpădeşte pielea epilepticului, îi acoperi
gâtul, obrajii, tâmplele; nu-i lipsea acestei explozii interioare a întregii
fiinţe decât un strigăt.
Strigătul ieşi, pentru a spune astfel, din toţi porii, înfricoşând prin
muţenia sa, sfâşiind prin tăcerea sa.
D'Avrigny se repezi spre bătrân, dându-i să respire un revulsiv
violet.
— Domnule, strigă atunci Morrel, apucând mâna ţeapănă a paraliti-
cului, mi se pune întrebarea cine sunt şi cu ce drept mă găsesc aci...
Dumneavoastră care ştiţi, spuneţi-le! spuneţi-le!
Şi glasul tânărului se stinse în suspine.
Respiraţia gâfâitoare zgâlţâia pieptul bătrânului. Părea că este în
prada agitaţiei care precede agonia.
În sfârşit, lacrimile ţâşniră din ochii lui Noirtier care era mai fericit
decât tânărul ce suspina fără să plângă. Deoarece capul nu se putea
pleca, se închiseră ochii.
— Spuneţi, continuă Morrel cu voce sugrumată, spuneţi că eram lo-
godnicul ei!
— Spuneţi că era prietena mea nobilă, singura mea iubire pe
pământ! Spuneţi, spuneţi, spuneţi că acest cadavru îmi aparţine!
Şi, înfăţişând spectacolul cumplit al unei mari forţe care se
zdrobeşte, tânărul căzu greoi în genunchi, dinaintea patului pe care
degetele-i crispate îl încleştară cu violenţă.
Durerea era aşa de sfâşietoare încât d'Avrigny întoarse capul pentru
a-şi ascunde emoţia, iar Villefort fără să mai ceară vreo explicaţie, atras
de magnetismul care ne împinge spre cei ce au iubit fiinţele deplânse de
noi, îi întinse tânărului mâna.
Dar Morrel nu vedea nimic; apucase mâna îngheţată a Valentinei şi,
neizbutind să plângă, muşca păturile mugind.
Câtva timp nu se auzi în cameră decât concertul suspinelor, al
imprecaţiilor şi al rugăciunii. Şi totuşi un zgomot le domina pe toate:
respiraţia răguşită şi sfâşietoare care părea, cu fiece înghiţire de aer, că
rupe în pieptul lui Noirtier unul din resorturile vieţii.
În sfârşit, mai stăpân decât toţi, după ce, pentru a spune astfel,
cedase câtva timp lui Maximilien locul său, Villefort luă cuvântul.
— Domnule, îi spuse el lui Maximilien, spui că o iubeai pe Valentine;
că erai logodnicul ei; nu cunoşteam iubirea aceasta, nu ştiam de
legătura aceasta; şi totuşi eu, părintele ei, te iert; căci, precum văd,
durerea dumitale e mare, reală şi adevărată.
De altminteri şi durerea mea e prea mare ca să mai rămână loc în
inimă pentru mânie.
Dar, după cum vezi, îngerul pe care îl nădăjduiai a părăsit pământul:
nu mai are ce face cu adoraţiile oamenilor, ea care, în momentul acesta,
îl adoră pe Dumnezeu; ia-ţi deci rămas bun de la tristele rămăşiţe pe
care ea le-a uitat printre noi; mai ia-i pentru ultima oară mâna pe care o
aşteptai şi desparte-te de ea pentru totdeauna: Valentine nu mai are
nevoie acum decât de preotul care s-o binecuvânteze.
— Te înşeli, domnule, strigă Morrel ridicându-se într-un genunchi, cu
inima străbătută de o durere mai puternică decât toate celelalte pe care
le simţise până atunci. Te înşeli; moartă, aşa cum a murit, Valentine are
nevoie nu numai de un preot, dar şi de un răzbunător. Domnule de
Villefort, dumneata trimite după preot, eu voi fi răzbunătorul.
— Ce vrei să spui, domnule? murmură Villefort tremurând.
— Vreau să spun, continuă Morrel, că în dumneata, domnule, sunt
doi oameni. Părintele a plâns de ajuns, procurorul regal să-şi înceapă da-
toria!
Ochii lui Noirtier scânteiară; d'Avrigny se apropie.
— Domnule, continuă tânărul culegând din ochii tuturor
sentimentele care se zugrăveau pe chipurile celor de faţă, ştiu ce spun şi
ştii tot aşa de bine ca mine ce vreau să spun: Valentine a murit
asasinată!
Villefort îşi coborî capul; d'Avrigny mai înaintă un pas; Noirtier făcu
da din ochi.
— Domnule, continuă Morrel, în epoca în care noi trăim, o fiinţă,
chiar dacă nu ar fi tânără, frumoasă, adorabilă cum era Valentine, o
fiinţă nu dispare în mod violent din lume fără să se ceară socoteală
pentru dispariţia ei.
— Haide, domnule procuror regal, adăugă Morrel cu vehemenţă
crescândă, nu-ţi fie milă! Eu îţi denunţ crima, dumneata caută asasinul!
Şi ochii lui neînduplecaţi îl cercetau pe Villefort care, la rându-i, soli-
cita cu privirea când pe Noirtier, când pe d'Avrigny.
Dar, în loc să găsească ajutor în părintele său şi în doctor, Villefort
nu întâlni la ei decât o privire tot aşa de neînduplecată ca şi a lui Morrel.
— Da! făcu bătrânul.
— Desigur! spuse d'Avrigny.
— Domnule, replică Villefort încercând să lupte împotriva propriei
sale emoţii, domnule, te înşeli; la mine nu se săvârşesc crime; mă
loveşte fatalitatea, mă pune Dumnezeu la încercare; gândul este oribil;
dar nimeni nu e asasinat.
Ochii lui Noirtier se învăpăiară, d'Avrigny deschise gura să
vorbească.
Morrel întinse braţul, poruncind tăcere.
— Şi eu îţi spun că aci se ucide! strigă Morrel al cărui glas scăzu fără
să piardă nimic din vibraţia lui cumplită.
Îţi spun că, în patru luni de zile, aceasta e a patra victimă.
Îţi spun că se mai încercase o dată, acum patru zile, otrăvirea Valen-
tinei, şi că încercarea a fost zădărnicită graţie precauţiilor domnului Noir-
tier.
Îţi spun că doza a fost dublată, sau că s-a schimbat felul otrăvii şi
că, de data aceasta, încercarea a izbutit.
Îţi spun că dumneata ştii toate acestea la fel de bine, deoarece,
domnule, te-a prevenit cineva şi ca medic şi ca prieten.
— Dar dumneata eşti în delir, domnule! spuse Villefort încercând
zadarnic să se zbată din cercul în care se simţea prins.
— Sunt în delir? strigă Morrel. Ei bine, fac apel la domnul d'Avrigny.
Întreabă-l, domnule, dacă îşi mai aminteşte de cuvintele pe care
le-a rostit în grădina dumitale, în grădina acestui palat, în seara morţii
doamnei de Saint-Méran, atunci când dumneavoastră amândoi,
crezându-vă singuri, discutaţi despre moartea aceea tragică în care
fatalitatea despre care vorbeşti şi Dumnezeu pe care îl acuzi pe nedrept
nu pot să aibă decât o vină: că l-au creat pe asasinul Valentinei!
Villefort şi d'Avrigny se priviră.
— Da, da, amintiţi-vă, spuse Morrel; cuvintele pe care le credeaţi în-
credinţate tăcerii şi singurătăţii au căzut în auzul meu. De bună seamă
că, din seara aceea, văzând culpabila bunăvoinţă a domnului de Villefort
pentru membrii familiei sale, ar fi trebuit să destăinuiesc totul autorităţii; n-aş mai fi complice, aşa cum sunt acum, al morţii tale, Valentine,
scumpa mea Valentine! Dar complicele va deveni răzbunător. Această a
patra crimă e flagrantă şi vădită în ochii tuturora, iar dacă părintele tău,
Valentine, părintele tău te părăseşte — îţi jur că eu voi urmări pe asasin.
Şi, de data aceasta ca şi cum natura s-ar fi înduioşat în sfârşit de
făptura viguroasă, gata să se zdrobească prin propria ci forţă, ultimele
cuvinte ale lui Morrel se stinseră în gâtlej. Tânărul izbucni în hohote,
lacrimile atât de îndelung rebele ţâşniră din ochi, se prăbuşi şi căzu în
genunchi, plângând, lângă palul Valentinei.
Atunci veni rândul lui d'Avrigny.
— Mă alătur şi eu, spuse el cu voce puternică, domnului Morrel pen-
tru a cere pedepsirea crimei; căci inima mea se răzvrăteşte la gândul că
bunăvoinţa mea laşă a încurajat asasinul.
— O, Doamne! Doamne! murmură Villefort nimicit.
Morrel înălţă capul, citind în ochii bătrânului care azvârleau o flacără
supranaturală:
— Priviţi, priviţi; glăsui el; domnul Noirtier vrea să vorbească.
— Da, făcu Noirtier cu o expresie cu atât mai cumplită cu cât toate
facultăţile bietului bătrân neputincios erau concentrate în privirea sa.
— Îl cunoaşteţi pe asasin? întrebă Morrel.
— Da, răspunse Noirtier.
— Şi ne veţi călăuzi! exclamă tânărul. Să ascultăm! Domnule
d'Avrigny, să ascultăm!
Noirtier adresă nefericitului Morrel un zâmbet melancolic, unul din
acele zâmbete blânde ale ochilor care o făcuseră de atâtea ori fericită pe
Valentine, şi îşi fixă atenţia.
Apoi, conducând, pentru a spune astfel, ochii interlocutorului său cu
ai săi, îşi abătu privirile spre uşă.
— Vreţi să ies, domnule? exclamă îndurerat Morrel.
— Da, făcu Noirtier.
— Oh, fie-vă milă de mine, domnule!
Ochii bătrânului rămaseră fixaţi, fără înduplecare, spre uşă.
— Cel puţin voi putea să revin? întrebă Morrel.
— Da.
— Trebuie să ies singur?
— Nu.
— Pe cine să iau cu mine? Pe domnul procuror regal?
— Nu.
— Pe doctor?
— Da.
— Vreţi să rămâneţi singur cu domnul de Villefort?
— Da.
— Dar domnia sa va putea să vă înţeleagă?
— Da.
— O, fiţi pe pace, îl înţeleg foarte bine pe părintele meu! spuse Ville-
fort aproape uşurat că ancheta se va face între patru ochi.
Şi, spunând cuvintele acestea cu expresia de uşurare pe care am
semnalat-o, dinţii procurorului regal clănţăneau cu putere.
D'Avrigny îl luă pe Morrel de braţ şi îl trase în camera de alături.
Se aşternu atunci, în toată casa, o linişte mai adâncă decât aceea a
morţii.
În sfârşit, după un sfert de ceas, se auzi un pas şovăitor şi Villefort
apăru în pragul salonului unde d'Avrigny şi Morrel stăteau, — unul cufun-
dat în gânduri, celălalt sufocându-se.
— Veniţi, glăsui el.
Şi-i aduse lângă jilţul lui Noirtier.
Morrel se uită atunci cu atenţie la Villefort.
Figura procurorului regal era lividă; pete mari de culoarea ruginei îi
brăzdau fruntea; între degete o pană răsucită scrâşnea, desfăcându-se în
bucăţi.
— Domnilor, spuse el cu o voce gâtuită adresându-se lui d'Avrigny şi
lui Morrel; domnilor, vă cer cuvântul de onoare că oribilul secret va
rămâne îngropat între noi.
Ambii bărbaţi făcură o mişcare.
— Vă conjur! continuă Villefort.
— Dar... vinovatul? criminalul? asasinul? glăsui Morrel.
— Fii pe pace, domnule, se va face dreptate, spuse Villefort.
Părintele meu mi-a destăinuit numele vinovatului; părintele meu e
însetat de răzbunare ca şi dumneavoastră, şi cu toate acestea el vă
conjură ca şi mine să păstraţi secretul crimei.
— Nu-i aşa, tată?
— Da, făcu Noirtier cu hotărâre.
Morrel făcu o mişcare de groază şi de neîncredere.
— O, domnule! exclamă Villefort apucându-l pe Maximilien de braţ;
dacă părintele meu, omul neînduplecat pe care îl cunoşti, îţi cere asta, e
pentru că el ştie că Valentine va fi răzbunată cumplit.
— Nu-i aşa, tată?
Bătrânul făcu semn că da.
Villefort continuă:
— El mă cunoaşte şi i-am dat cuvântul. Prin urmare liniştiţi-vă, dom-
nilor, trei zile vă cer, trei zile, adică mai puţin decât v-ar cere justiţia şi,
peste trei zile, răzbunarea pe care o voi obţine de la ucigaşul copilei
mele va înfiora până în adâncul inimii pe cei mai nepăsători dintre
oameni.
— Nu-i aşa, tată?
Şi spunând cuvintele acestea, el scrâşnea din dinţi şi scutura mâna
amorţită a bătrânului.
— Domnule Noirtier, tot ce făgăduieşte se va respecta? întrebă
Morrel, în timp ce d'Avrigny întreba din ochi.
— Da, făcu Noirtier cu o privire de bucurie sinistră.
— Juraţi, domnilor, spuse Villefort împreunând mâinile lui d'Avrigny
şi ale lui Morrel, juraţi că vă va fi milă de onoarea casei mele şi că îmi
veţi lăsa mie grija să o răzbun.
D'Avrigny se întoarse şi murmură un da foarte slab, dar Morrel îşi
smulse mâna dintr-a magistratului, se repezi spre pat, îşi apăsă buzele
pe buzele îngheţate ale Valentinei, şi fugi cu geamătul lung al unui suflet
care se îngroapă în deznădejde.
Am spus că toţi servitorii dispăruseră.
Domnul de Villefort fu deci nevoit să-l roage pe d'Avrigny să-şi
asume intervenţiile aşa de numeroase şi de delicate pe care le impune
moartea în oraşele mari şi mai cu seamă moartea însoţită de
circumstanţe aşa de suspecte.
Era înfricoşător să vezi la Noirtier durerea fără mişcare,
deznădejdea fără gesturi, lacrimile fără glas.
Villefort reintră în cabinetul său; d'Avrigny se duse la medicul primă-
riei care îndeplineşte funcţiunile de inspector al deceselor, şi căruia i se
spune cu un termen cam tare medicul morţilor.
Noirtier nu vru să se despartă de nepoata sa.
După o jumătate de oră, domnul d'Avrigny se înapoie cu confratele
său; porţile de la stradă fuseseră închise şi, deoarece portarul dispăruse
împreună cu ceilalţi servitori, se duse să deschidă Villefort.
Dar se opri pe palier; nu mai avea curaj să intre în camera
mortuară.
Doctorii pătrunseră deci singuri până în odaia Valentinei.
Noirtier se afla lângă pat, palid ca moarta, nemişcat şi mut ca şi ea.
Medicul morţilor se apropie cu indiferenţa omului care îşi petrece ju-
mătate din viaţă în apropierea cadavrelor, ridică pătura care o acoperea
pe fată şi-i întredeschise numai buzele.
— Uite, biata fată este moartă de-a binelea, spuse d'Avrigny oftând.
— Da, răspunse laconic medicul dând drumul păturii care acoperea
figura Valentinei.
Noirtier scoase un horcăit înăbuşit.
D'Avrigny se întoarse, ochii bătrânului scânteiau.
Bunul doctor înţelese că Noirtier cerea să-şi vadă copila; îl apropie
din nou de pat şi, în timp ce medicul morţilor îşi muia în apă clorurată
degetele care atinseseră buzele răposatei, dezvălui chipul calm şi palid
care părea chipul unui înger adormit.
O lacrimă ivită în colţul ochiului lui Noirtier îl răsplăti pe bunul doc-
tor.
Medicul morţilor redactă procesul-verbal pe colţul unei mese, în
chiar camera Valentinei şi, după îndeplinirea acestei ultime formalităţi,
ieşi însoţit de doctor.
Villefort îi auzi coborând, şi se arătă în uşa cabinetului său.
Mulţumi în câteva cuvinte medicului, şi întorcându-se spre
d'Avrigny:
— Acum, spuse el, preotul.
— Ai vreun ecleziarh la care ţii în mod special pentru a se ruga la
căpătâiul Valentinei? întrebă d'Avrigny.
— Nu, spuse Villefort, adu-l pe cel mai apropiat.
— Cel mai apropiat, glăsui medicul morţilor, e un abate italian care
s-a mutat în casa de alături. Vreţi să-l înştiinţez, în trecere?
— D'Avrigny, spuse Villefort, însoţeşte-l te rog pe domnul.
— Uite cheia ca să poţi intra şi ieşi după voie.
— Adu-l pe preot şi introdu-l în camera bietei mele copile.
— Doreşti să-i vorbeşti, prietene?
— Doresc să fiu singur. Mă vei scuza, nu-i aşa? Un preot e dator să
înţeleagă toate durerile, chiar durerea paternă.
Şi, dându-i lui d'Avrigny un passe-partout, domnul de Villefort salută
încă o dată pe doctorul străin şi reintră în cabinetul său unde se aşeză la
lucru.
Pentru anumite structuri, lucrul e remediul tuturor durerilor.
În momentul când coborau în stradă zăriră un om îmbrăcat cu o su-
tană, care stătea în pragul porţii vecine.
— Uite-l pe cel despre care îţi vorbeam, spuse medicul morţilor lui
d'Avrigny.
D'Avrigny se adresă ecleziarhului:
— Domnule, îi spuse el, aţi fi dispus să faceţi un mare serviciu unui
părinte nefericit care şi-a pierdut fiica, adică domnului procuror regal Vil-
lefort?
— Da, ştiu, domnule, răspunse preotul cu un accent italienesc foarte
pronunţat: moarta e în casa ei.
— În cazul acesta nu mai am nevoie să vă comunic ce anume serviciu îndrăzneşte să aştepte de la dumneavoastră.
— Eram pe punctul de a mă oferi eu, domnule, glăsui preotul; misiu-
nea noastră e de a merge în întâmpinarea îndatoririlor.
— E o fată.
— Da, ştiu, am aflat de la servitorii pe care i-am văzut părăsind
casa. Am ştiut că se numea Valentine; şi m-am şi rugat pentru ea.
— Vă mulţumesc, domnule, vă mulţumesc, glăsui d'Avrigny; şi deoa-
rece aţi început să exercitaţi sfântul dumneavoastră rol, vă rog să-l conti-
nuaţi. Poftiţi la căpătâiul moartei, şi o familie întreagă, îndoliată, vă va fi
recunoscătoare.
— Mă duc, domnule, răspunse abatele şi îndrăznesc să spun că
niciodată o rugăciune nu va fi fost mai fierbinte decât a mea.
D'Avrigny îl luă pe abate de mână şi, fără să dea ochii cu Villefort,
care stătea zăvorât în cabinetul său, îl conduse până în camera
Valentinei al cărei corp cioclii aveau să-l ia în primire abia în noaptea
următoare.
Când a intrat în cameră, privirea lui Noirtier a întâlnit-o pe-a
abatelui şi, fără îndoială, a citit într-însa ceva deosebit căci nu şi-a mai
luat ochii de la ea.
D'Avrigny recomandă preotului nu numai pe moartă dar şi pe
bătrân, iar preotul făgădui că va avea pentru Valentine rugăciuni şi
pentru Noirtier îngrijiri.
Abatele se angajă solemn şi, probabil, pentru a nu mai fi deranjat în
rugăciunile sale, şi pentru ca nici Noirtier să nu mai fie deranjat în
durerea sa, zăvorî îndată după plecarea domnului d'Avrigny nu numai
uşa prin care doctorul ieşise, dar şi uşa care ducea la doamna de
Villefort.
