Cand te-am intalnit, nu stiam cine sunt. Nu-mi stiam dorintele, asteptarile. Stiam doar ca ma indragostisem profund si iremediabil de tine.
Cand eram impreuna, fericirea mea ajungea la cote maxime. Eram asa de bine langa tine, ma simteam perfect.
Cand ai plecat, am descoperit cine sunt de fapt. In ziua aceea, am stat atat de mult in fata caii ferate, cat mi-a parut o eternitate. Apoi am renuntat la gandul acela, niciun tren nu a venit. Am plans atat de mult, iar la un moment dat am dat cu pumnul in perete.
A fost unul dintre cele mai involuntar si imprevizibil gest de pana atunci. Vedeam cum se crapase peretele, iar degetele mele aveau dare de sange. Nu ma durea.
Simteam ca furia iese din mine, durerea se diminueaza si dorul de tine trece. Asa ca am facut-o iar. Si iar si iar si iar. Pana cand unul din degete mi s-a rupt complet.
Dar tot nu ma durea si tot nu te uitam. Trebuia sa ma doara, meritam asta.
Si am realizat ca orice imi faceam, nu ma durea, nu-mi pasa. Asa mult m-ai facut sa ma urasc.
M-am asezat jos, mi-am strans picioarele la piept si mi-am pus capul pe ele. Auzeam voci, eram sedata de tine. Nu mai puteam sa mai gandesc singura. Ei imi spuneau sa continui, imi spuneau sa te caut.
Ma durea asa tare.
