Traiam intr-un imperiu al monotoniei. Aveam parti pline de bucurie, dar si parti mai posomorate. Iar aceste parti de antiteza s-au inchegat pana au devenit un tot unitar. Cu timpul totul devenise o continua repetare a emotiilor si sentimentelor.
Era un imperiu atat de echilibrat, insa atat de fragil.
Ai deschis poarta imperiului si o data cu primul tau pas facut, intregul imperiu a zambit. Totul devenise brusc mai frumos, mai vesel.
Mi-ai atins mana pentru prima oara si am simtit fiori de fericire. M-ai strans in brate pentru prima oara si am simtit cum imi canta sufletul.
Apoi m-ai sarutat pentru prima oara si tot ce era urat in mine a disparut, mi-ai completat fiecare defect.
Era frumos alaturi de tine, ireal chiar. Am crezut ca si tie iti place, dar cu timpul te-ai saturat de atata fericire. Incepeai sa ma faci trista intentionat si era ingrozitor. Ma duceai de la bucurie la necaz in doar cateva secunde.
Ti-a placut sa te joci asa un timp, dar te-ai plictisit de asta atat de mult incat chiar atunci cand eram nespus de fericita, ai decis sa deschizi poarta si sa pasesti inafara imperiului meu.
Fiecare floare s-a ofilit instant. Soarele a disparut, culorile s-au difuzat. Zambetul meu s-a transformat in lacrimi necontrolate. Fiecare urma de fericire se dezintegra pana la disparitie.
Mi-ai daramat imperiul iubire, pacat ca ai uitat ca el e de fapt sufletul meu.
