Erau atatea momente, atatea nopti nedormite in care imi umblai prin ganduri. Te rugam sa te intorci, sa ma iubesti din nou. Dar imaginea ta disparea din mintea mea ca ceata dintr-o dimineata racoroasa de vara.
N-am incetat niciodata sa te caut in amintiri, sa rad din nou cu tine, sa te imbratisez. Stateam ore intregi cu ochii inchisi, retraind fiecare detaliu al celei mai frumoase perioade din acel an nenorocit.
Lacrimile sarate imi strabateau buzele, alunecau in jos spre linia maxilarului si se pierdeau in firele de material al hainelor mele. Dar niciodata nu se opreau.
Izbucneau din ochii mei la fel cum izbucneam eu in ras cand faceai o gluma proasta. Curgeau siruri de lacrimi in ciuda fiecarei dati cand imi faceai inima sa cante de fericire.
Si cel mai rau din tot acest proces de vindecare a suferintei a fost ca nu ma puteam vindeca.
Ajunsesem la pragul uitarii si am ramas lipita de margine.
Am refuzat sa te uit, nu aveam nevoie sa te uit.
Imi placeau momentele mele triste de liniste profunda cand tot ce era in mintea mea erai tu.
Imi placea sa sufar pentru ca macar asa te vedeam in fiecare zi.
Si mi-am dovedit ca asa a fost, n-aveam nevoie sa te uit.
Aveam nevoie de tine,
constanta fericirii mele.
