Deschid uşor uşa apartamentului meu,aruncându-mi poşeta pe canapea. M-am îndreptat de îndată spre bucătărie,servind un pahar cu apă. Simţeam cum sângele îmi alergă prin vene şi o stare de nervozitatea mă cuprinse. Trebuie să dau de Nick,trebuie să aflu rezultatu blestemăţiei ăleia de test,trebuie să ştiu dacă este sau nu fratele meu.
-Aşa e.. Aud o voce în spatele meu,şi am tresărit la chipul chinuit din faţa mea.
-Nick, de ce ai luat rezultatele?
-Ca să aflu adevărul..Să aflu că timp de 14 ani am stat despărţit de familia mea. Îmi răspunse acesta,lăsând plicul cu analize pe masă. Nu m-am apropiat de ele,voiam să-o aud din gura lui. Voiam să aud că-mi spune că e fratele meu. Că în sfârşit l-am găsit,deşi nu mai aveam nicio speranţă.
-E adevărat?
-Se pare că da.. Şopti abătut şi nu vreau să-mi închipui ce era acum în sufletul lui.Probabil ce era şi în al meu. O durere infinită,dar şi o bucurie de nedescris.O lacrimă îşi făcu imediat apariţia pe chipul meu şi o emoţie de nedescris mă cuprinse. Stăteam în faţa fratelui meu,în faţa iubirii ce i-am purtat-o timp de 14 ani şi a speranţei de a-l găsi. Şi am făcut-o,l-am găsit,fără să vreau,fără să mă gândesc măcar că voi da peste el în acest colţ al lumii.
Mi-am şters cele câteva lacrimi ce se prelinseseră pe obrajii mei,după care l-am îmbrăţişat strâns,atât de strâns încât sunt sigură că aproape îi tăiasem respiraţia. Voiam să-l simt,să ştiu că e real şi că nu e doar o iluzie pasageră. Voiam să-l am aproape,să-l strag în braţe aşa cum aş fi vrut s-o fac de atâtea ori în ultimi ani.
-Încă nu-mi vine să cred...Spun eu în timp ce,cu greu, îi dau drumul din "strânsoare".
-Doar ţie nu-ţi vine? Atâţia ani am crezut că sunt singur.. Pufni revoltat şi chinuit de durere. Aş fi dat orice să nu treacă prin tot ce a trecut,că noi toţi să nu trecem prin ce am trecut.
-Dar nu eşti,Nick. Nu eşti şi nu vei mai fi niciodată. Sunt aici pentru tine,tată e aici pentru tine. Nici nu vreau să-mi imaginez cum va reacţiona când va afla că trăieşti,că te-am găsit în sfârşit. Nici măcar nu visam să mai dau vreodată peste tine,te credeam pierdut pentru totdeauna. Am răspuns slab şi deşi eram inimaginabil de fericită,sufletul meu plângea. Ştiu cât de mult a suferit mama în urma pierderii lui Nick şi ştiu cât şi-ar fi dorit să-l găsim. Am făcut-o,doar că ea nu mai e aici să se bucure de el aşa cum o fac eu.
Una câte una zilele au trecut pe nesimţite. La aflarea veştii că l-am găsit pe Nick,tata aproape încremenise,îşi doarea nespus de mult să-l întâlnească,însă programul său încărcat şi călătoriile de afaceri, îl împiedicau s-o facă. Oricum,avea suficient timp. Ştia că acum nimic nu ne va mai putea despărţi.
-Bell,vezi că sună. Îl aud pe Nick strigând din baie şi trebuie să recunosc, încă nu-mi vine să cred că locuiesc cu fratele meu.
-Nu răspunzi tu? Spun eu ironică.
-Oo ba da,imediat. Mişcă-ţi fundu şi deschide odată drăcia aia şi pentru numele lui Dumnezeu,schimbă soneria. Se plânse el şi nu m-am putut abţine să nu râd. M-am îndreptat rapid spre uşa de la intrare a cărei sonerie era folosită destul de agresiv de respectivă persoană. Am rotit uşor cheia în clanţa uşii,deschizând-o larg.
-Surprizăă. Aud câteva voci răspund în capul meu.
Preţ de câteva secunde i-am privit perplexă,nereuşind să ies din şoc. Ale,Harry, Louis,Liam,Naill şi Zayn,erau plasaţi în pragul uşii mele. Când Dumnezeu au trecut atâtea zile?
