Uşa se deschide larg,în pragul acesteia o siluetă feminină în jur de 57 de ani, îşi făcu apariţia. Îmi zâmbi cald,ca de fiecare dată. I-am copiat gestul,întrocându-i zâmbetul. Vica reprezintă în viaţa mea o persoană mult prea specială, a fost atât doica mamei cât şi a mea şi ne-a iubit totdeauna că pe fiicele ei. În zilele când mama avea repetiţii sau spectacole de susţinut,Vica era acolo lângă mine şi pentru mine,oferindu-mi tot spijinul şi atenţia de care dispunea. De când cu moartea mamei relaţia noastră s-a consolidat şi mai mult,devenind extrem de aproiate. E prietenă mea,doica mea şi mai presus de toate confidenta mea.
-Scumpo,uite-ţi ceaiul. Mâna ei se îndreptă rapid spre fruntea mea,masând-o uşor,coborându-şi mai apoi buzele calde, împrimându-le într-un sărut scurt.
-Mulţumesc mult,sper să nu răcesc. I-am răspuns,simţind deja lichidul dulce şi aromat,scurgându-se pe gâtul meu.
-Îţi voi face ceva de mâncare,ai să vezi că nu o să răceşti.
-Sper,altfel Lara o să-nceapă iar..
-Chiar nu ai de gând să renunţi la balet? Ştii prea bine cât îl deranjează pe tatăl tău.
-De la un timp totul îl deranjeza pe tata,până şi eu.
-Nu spune asta scumpo.Tatăl tău te adoră,eşti tot ce i-a mai rămas,îţi vrea bine. Încearcă să-l înţelegi şi pe el.
-Dar pe mine cine mă înţelege? Nimeni.Tata vrea doar să mă controleze,vrea să fac doar ce spune el. Am 18 ani...Vica vreau să trăiesc eu,să trăiesc visele mele nu ale lui.
-Tu ştii mai bine.Trebuie să plec,am ceva în cuptor care sunt sigură că-ţi va plăcea,însă nu cred că ars. Spune Vica chicotind uşor.
-Oh,fugi.
Se retrage rapid,închizând uşa în urmă ei. Deschid leptopul,verificându-mi mail-ul,facebook-ul şi twitter-ul. Nimic nou sau interesant.
În timp ce eram cufundată în a răspunde la câteva mesaje de pe facebook şi twitter,simt cum telefonul începe să vibreze pe noptiera de lângă pat. Mă intid ridicându-l uşor,mai apoi răspunzând apelului.
-Da.
-Hei Bell,ce faci? Vocea uşor piţigăiată a lui Ale mă făcu să tresar.
-Bine,abia ce am ajuns acasă,tu?
-Destul de bine,ce avem în plan mâine?
-Nu ştiu,trebuie să trec şi pe la sală,o cunoşti pe Lara,face crize..
-O cunosc prea bine şi o să te însoţesc, ştiu că vei avea nevoie de cineva să te oprească în cazul în care Lara va exagera iar.Imi răspunde aceasta râzând. La întoarcere trecem să cumpăr biletele,da?
-Ok..dar ce bilete? Întreb eu uşor confuză.
-La concert.
-Ce concert?
-1D.
-Oh,da uitasem,1D. Ochii mei se învârtiră uşor,după care reveniră la normal,auzind acest nume. Probabil am uitat să menţionez,deşi îmi este că o soră,eu şi Ale avem câteva divergente când vine vorba despre trupa aceea,mie dezgustându-mi complet ea în schimb adorându-i.
-Nici măcar nu-i cunoşti.
-Nici că vreau să o fac. Defapt stai..îl ştiu pe unul creţ,ceva cu H,l-am văzut din întâmplat la Tv,mare greşală.
-Uite vezi,asta strică prietenia noastră.De ce nu-ţi dai măcar şansă de a-i cunoaşte? De a merge la vreun concert de-al lor? De a le ascultă muzică?
-Pur şi simplu nu mă interesează.Sunt o trupă cu 5 băieţi,moartea fetelor,nu văd nimic interesant.
-Te urăsc,pa. Vocea ironică a lui Ale mă făcu să chicotesc uşor şi deja îmi imaginăm faţa pe care o făcuse.
-Şi eu te iubesc.
-Ne vedem mâine.
-Ok.
Ale îmi era cea mai bună prietenă ,însă chestia cu 1D deja devenise o obsesie pentru ea.Pe telefon poze cu ei,în camera postere cu ei,pe facebook poze cu ei. Pur şi simplu era obsedată de acei băieţi. Defapt nu chiar obsedată,pentru că auzisem că erau alte fane mult mai rău că ea,însă îi iubea enorm,spunea că muzica lor o inspiră. Eu personal nu prea îi cunoasc,doar din poze,şi asta foarte puţin, dar nu văd nimic atât de "uau" la ei.
Uşor,uşor,noaptea îşi făcea simţită prezenţa.Soarele apusese în totalitate,pe străzi doar felinarele reuşind să luminele întreg oraşul.
Era un piesaj minunat,care merita văzut chiar şi pentru câteva secunde.
-Bună Bell.
-Bună. Răspunsul meu indiferent reuşi să trezească câţiva nervi de-ai tatei, observându-i deja privirea acuzatoare.
-Nu cobori la cină?
-Prefer să-mi aducă Vica ceva în cameră.
-Mâine trec eu să te iau de la şcoală. Am puţin timp liber şi mă gândeam să luăm prânzul împreună.
-Trebuie să merg la antrenamente,scuze tată,poate în altă zi.
-Când o să renunţi la ideea asta stupidă cu baletul?
-Iar tu când o să încetezi să-mi spui ce trebuie şi ce nu să fac? Am ridicat tonul,privindu-l indiferent.
-Sunt tatăl tău,ştiu ce e bine pentru tine şi ce nu.
-Poate,dar nu ştii ce mă face fericită şi ce nu. Acum te rog scuză-mă vreau să dorm.
-Fie. Răspunse expirând nervos.
Nu a mai spus nimic şi a ieşit din cameră trântind uşa în urmă lui.Nu-mi făcea plăcere să-i răspund aşa de sec,însă nu-mi dădea altă alternativă.Trebuie să-şi dea seama odată şi odată că fac ce îmi place mie nu ce vrea el. Ştiu cât îl deranja indiferenţa mea,dar poate aşa înţelegea şi el că viaţa mea nu o poate controla nimeni. Într-o oarecare măsură, şi el e vinovat pentru viciul meu legat de ţigări şi droguri. De când a murit mama s-a încăpăţânat să-mi controleze viaţa. A încercat de nenumărate ori să mă împiedice să mai practic baletul,dar în zadar,nu i-am făcut pe plac. S-a depărtat de mine,sau..eu l-am depărtat de mine. Era mai tot timpul ocupat cu afacerile lui,singurul subiect de vorbă fiind pasiunea mea pentru balet. Nu mă cunoste,nu ştie ce-mi place şi ce nu. E acolo pentru mine doar când am nevoie de bani,nu şi de un tată. Uneori mă doare mai tare decât aş fi vrut,dar mă rasemnez ştiind că el nu se va schimba şi nici eu.
Cuvântul autoarei: păi..acesta este capitolul 2. Cam scurt ştiu,dar (în funcţie de părerile voastre) voi pune capitolele destul de dese,la o distanţă de 2 maxim 3 zile. Ştiu că partea aceasta este cam...fără nimic să spun aşa. Nu este prea interesantă, din contră, e prea monotonă,dar e abia a doua parte,nu pot intra direct în acţiune. Sper să va fi plăcut oricum. Pupici.
