Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Douăzeci şi doi ~

Pf... habar nu am cum a ieşit acest capitol. Am avut o săptămână încărcată şi foarte puţin chef de a scrie, aşa că scuzaţi-mi întârzierea. Nu aveam de gând nici azi să postez, deoarece aveam impresia că acest capitol necesită mai multe revizuiri, dar am lăsat-o moartă. Dacă ar fi fost după mine, nu aş mai fi postat vreodată, tot încercând să modific ici şi colo capitolele.

Hm... sper să aveţi o lectură plăcută şi ne auzim săptămâna viitoare, când voi posta următorul capitol. Tot undeva prin weekend va fi, aşa că sper să aveţi răbdare. Şi, oricum, nu mai sunt foarte multe capitole până când se va atinge sfârşitul acestei poveşti :D. Cred că în jur de patru sau cinci...

Savuraţi liniştiţi şi un sfârşit de săptămână cât mai însorit – la mine e soare acum ;;).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Capitolul 22

După câteva ore petrecute pe pistă cu băieţii, Kristeen se urcă în camioneta ei şi se pregăteşte să plece acasă. Este o zi frumoasă de primăvară şi şi-ar dori să iasă cu fetele la o plimbare.

“Deci, când mai vii?” întreabă Clay, care se sprijină de portiera maşinii, geamul fiind dat în jos.

Kristeen trezeşte motorul la viaţă şi dă din umeri. “Când mai simt nevoia.”

“Ai mai fost la sală?”

“De trei ori.”

“Maică...” se miră Clay, ştiind că asta înseamnă probleme. Bruneta rareori se mai duce la sală, doar când simte nevoia să ardă nişte energie, să ucidă ceva furie. “Nu-mi spune,” ridică o mână, zâmbind şmecher spre ea. “Cel care ţi-a ridicat nivelul de nervi este aceeaşi persoană care îţi ridică şi alte nivele ce cred că sunt ruginite de-acum,” ridică comic din sprâncene, uitându-se sugestiv spre ea.

Kristeen, înţelegând înţepătura brunetului, se înroşeşte toată la faţă. “Ba nu!” se apără, însă modul defensiv şi faţa mult prea colorată o dau de gol.

Clay râde cu poftă la ruşinea vizibilă de pe chipul fetei, băgând mâna în maşină şi ciufulindu-i părul.

“Sigur...” dă din cap, faţa lui fiind toată un zâmbet satiric.

“Hai, mai lasă-mă!” pufneşte copilăreşte Kristeen, îi împinge capul pe jumătate bagat în maşină, apoi turează puţin motorul ca pe un avertizment la adresa lui Clay să se ferească. “Mai vorbim!” îi face cu mâna şi pleacă de pe loc lin, pentru că nu se grăbeşte nicăieri.

Ieşind pe şoseaua principală, dă drumul la radio şi, ascultând basul din boxe, bate şi ea ritmul cu degetele pe volan. Se gândeşte la posibilele locuri de vizitat într-o după-amiază de duminică, când observă o maşină cam de aceeaşi mărime cu a ei cum face slalom printre ceilalţi participanţi la trafic, ajungând chiar în spatele ei.

Îngustându-şi ochii suspicioasă în oglinda retrovizoare, aceasta apasă acceleraţia mai mult. Şi, după cum se aşteaptă, maşina gri din urma ei face exact aceeaşi mişcare.

Evitând şi ocolind maşinile cu talent, Kristeen ajunge în centrul oraşului, unde speră ca din cauza aglomeraţiei să-l piardă pe individ, însă acesta se menţine destul de aproape de ea.

Ocoleşte rapid o maşină pe care o are în faţă, apoi face colţul, camioneta scârţâind din cauza bruştei mişcări, Kristeen începând să meargă în zig-zag, ameţindu-l pe cel de pe urma ei.

Însă, într-un fel sau altul, după atât de multe curbe şi întoarceri, bruneta ajunge în coada maşinii gri. Iar când şoferul observă aceasta, pune frână, dar Kristeen repede mişcă de volan, intrând pe celălalt sens de circulaţie, maşini claxonând în disperare şi trecând pe lângă ea la milimetri distanţă.