Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

~ Treisprezece ~

Capitolul 13

~I don’t want to talk about the weather, I don’t want to go out on the town. I don’t want to watch TV together, I just want to kiss you on the mouth.I wanna get drunk on your lips like wine, get lost in you a thousand times. Baby while you’re here with me tonight, I don’t want to think about tomorrow, I don’t want to think about that now. I don’t want to ask where this is going, I just want to kiss you on the mouth. I want to pull your body close to mine, I don’t know why we’re wasting time,‘cause baby it’s just you and me tonight.I think I could stay like this forever, baby this is what life’s all about. Let me show you how to make it better, let me kiss you on the mouth. I just want to kiss you on the mouth~ Danielle Peck – Kiss You On The Mouth

Este trezită de sunetul soneriei.

Se întoarce somnoroasă pe o parte, strângând din ochi când lumina de afară îi coboară peste ochi. Lăsând un sunet ce-i descrie nemulţumirea, îşi trage plapuma peste cap şi se bagă mai mult sub aşternuturi, sperând să mai fure câteva ore de somn.

“Kristeen, scumpo,” apare Sandra Releck în dreptul uşii de la camera fetei. Aceasta, încă dorind să mai savureze somnul dulce dintr-o dimineaţă de sâmbătă, mormăie ceva către mama ei ce nici ea nu înţelege, după care se mai foieşte puţin, căutând un loc confortabil în pat.

“Kristeen,” o scutură mama ei de umăr, făcându-i somnul să zboare pe fereastră.

“Ce?” mârâie fata, dându-şi, în cele din urmă, aşternutul de peste cap, frecându-şi ochii.

“Ai primit alea,” arată mama ei spre ceva roşu, dar cum somnul încă nu îi părăseşte ochii, nu vede decât forme difuze. Frecându-şi iarăşi ochii, Kristeen poate distinge faptul că acel punct roşu este de fapt o vază plină de trandafiri roşii.

“A,” este răspunsul atât de detaliat al fetei.

“Scumpo, ai cumva un prieten?” se aşează Sandra pe marginea patului şi-i oferă fiicei sale un zâmbet micuţ.

“Huh?” se uită confuză către mama ei. “Ce?! Nu, nu am,” scutură uşor din cap, trecându-şi o mână prin părul ei ciufulit.

Chipul mamei pare încurcat la auzul răspunsului fetei. “Atunci, de la cine sunt florile? Şi căţelul de pluş? Şi lanţul de argint? Brăţara? Inimioara?”

Kristeen pare la fel de încâlcită ca şi mama ei. Ridică un umăr, însă, pentru că nu-şi face mari griji în privinţa asta. “Cine ştie! O fi vreun băiat care crede că-mi va câştiga astfel inima, sau ce ştiu eu! Oricum, e neinteresant.”

Sandra o priveşte o clipă, nesigură dacă să fie la fel de lipsită de griji ca şi fiica ei. Un sentiment îi tot spune de câteva zile că ceva nu e în regulă, dar există şi posibilitatea ca acesta să prevestească altceva, nu neaparat pericol pentru fată.

Femeia oftează, hotărând să lase lucrurile să decurgă în propriul lor pas. Dă scurt din cap, mai mult pentru propria ei convingere, după care îşi sărută fata pe frunte şi se ridică, îndreptându-se spre uşă.

“A, era să uit. Diseară este ziua de naştere a lui Alan, iar noi, normal, vom fi prezenţi. Şi Carmen va veni un pic mai târziu pentru a te pregăti,” zâmbeşte malefic la faţa căzută a fetei.

“De ce...” se smiorcăie Kristeen.

“La care dintre afirmaţii este întrebarea asta?” surâde Sandra, ştiind câtă neplăcere îi cauzează fetei.