Şi când ura devine iubire... (Cartea #1 din seria Sentimente)

Şi când ura devine iubire...

~ Omul e dator să lupte pentru ce iubeşte ~ Gerhart Hauptmann

Capitolul 1

 

Crezi că ceea ce este între ei este prietenie?

Dacă atât de puţin îi cunoşti, e de înţeles de ce crezi că, cei doi adolescenţi ce stau faţă-n faţă la masa de Crăciun, înconjuraţi de familie şi prieteni, se înţeleg într-atât de bine încât să fie buni prieteni. Adică... nu auzi ţipete, nu auzi înjurături, nu îi vezi unul la gâtul celuilalt, normal că ai fi fost indus în eroare.

Însă, dacă-i cunoşti, atunci poţi citi cu ochiul liber – bine, pentru cei ce sunt antrenaţi să-i vadă aşa cum sunt într-adevăr – tensiunea ce circulă în jurul lor, scânteiele ce se-aprind de fiecare dată când ochii lor se întâlnesc, ura ce pluteşte pe figurile lor, încordarea muşchilor; fiecare se gândeşte cum Dumnezeu poate să se uşchiască de la stupida asta de cină mai repede şi să fie cât mai departe de celălalt.

Da... ai ghicit! Nu se iubesc, nici măcar o infimă fărâmă de dragoste platonică nu există între cei doi. Absolut nimic. Însă, ceea ce fiecare simte pentru celălalt, este mult mai puternic. O ură imensă; fără proporţii, fără margini, atât de uriaşă este. Iar asta se simte şi se vede atât în vieţile lor personale, cât şi la şcoală.

Şi, normal, norocul lor este că părinţii lor sunt prieteni. Buni prieteni, de altfel, de pe vremea când taţii erau în scutece, iar mamele au apărut în imagine mai târziu, când începuse fiecare să se întâlnească cu actualii soţi. Deci, ai înţeles. Ani întregi de prietenie, fie că erau aproape, fie că erau departe. Iar copii lor se urăsc mai ceva cum urăşte o mâţă un şoarece. Sau era un câine, o mâţă. Sau poate niciuna dintre comparaţii nu este utilă când trebuie explicată situaţia şi sentimentele dintre cei doi. E, pur şi simplu, o enormă aversiune care-i separă.

“De ce trebuie să fiu aici?” Brenden întreabă furios, aruncându-şi furculiţa în farfurie şi uitându-se cu dezgust la Kristeen, ce îşi vede de mâncarea din faţa ei, ignorându-l total pe idiotul ce oricum nu-i merită atenţia. Este mult prea obişnuită cu astfel de manifestări de afecţiune din partea lui şi, de cele mai multe ori, încearcă să îl ignore.

“Brenden!” îl atenţionează mama lui, d-na Acacia, aruncând în direcţia băiatului o privire dezaprobatoare. Dar, ca întotdeauna, copilul nu se învaţă minte; şi nici nu ascultă de părinţi atunci când trebuie.

“Ce? Nu a fost ideea mea să fiu pus la masă cu arătarea asta!” indică spre Kristeen, care continuă să mânânce fără să-l bage în seamă; încă îl ignoră.

“Brenden...” ameninţă vocea d-nului Acacia, simţindu-se sătul de acelaşi circ de fiecare dată când băiatul ajunge în preajma fetei.

“Nici un Brenden!” se ridică de la masă şi-şi trânteşte pumnul în lemn. Nu ţine cont de bunicii ce stau câteva locuri mai la dreapta de el, ori de prietenii ce se uită surprinşi la el, ori de familia fetei, care îşi încruntă fruntea frustraţi; sătuli de aceleaşi răbufniri la întâlnirile de familie în fiecare an. “V-am spus de atâtea ori că nu vreau să stau la masă cu ea! Dar voi mă obligaţi de fiecare dată să fac cum vă tună capul, fără să am şi eu un cuvânt de articulat pe lângă voi. M-am săturat, mă auziţi?” se uită direct la părinţii lui.

Kristeen, sincer, încearcă iarăşi să-l ignore. Oricum nu câştigă nimic dacă se supără şi ea şi începe să arunce profanaţii – cum deseori se întâmplă, deşi încearcă de fiecare dată să nu-i dea importanţă puştiului răzgâiat; asta până atinge un punct sensibil, ca acum. În momentul în care începe să ţipe, de parcă el ar stăpâni casa – care este de fapt a ei – şi să vorbească cu părinţii lui, care sunt cei mai simpatici şi dulci oameni dintre câţi cunoşte ea,de parcă ar fi nişte lepre sau comercianţi de sclavi, vena aceea sensibilă din mijlocul frunţii, ce se întinde de la limita părului, în jos, spre nas, începe să se umfle şi să desumfle, cum respiraţia ei începe să devină sacadată. Palmele i se strâng în pumni şi, efectiv, explodează.