Dependentă

Capitolul 12

 Câte lucruri se pot întâmpla într-o singură zi. De la fericire treci la tristețe, de la bucurie la agonie și de la cea mai frumoasă zi din viața ta la probabil cea mai urâtă. De abia ce am descoperit ce e aia dragoste, în afară de dragostea frățească sau cea părintească. De abia am descoperit cum e să ai acei fluturași pentru o persoană străină, pentru că, până la urmă, Alex e un străin pentru mine. Îl cunosc de puțin timp, dar a reușit să-mi ajungă repede la suflet și la fel de repede a reușit să mă  facă să sufăr. Stau și mă holbez la el de câteva minute bune și nici acum nu realizez că Alex stă în fața mea, că el e cel care tocmai și-a făcut de cap cu una pe o bancă, într-un parc pustiu. Alex își dă stresat mâna prin par și oftează zgomotos. Se uită la mine cu o oarecare urmă de regret și încearcă să-mi spună ceva, dar cuvintele nu vor să iasă. Mă ridic de pe bancă și dau să plec, dar Alex mă prinde de mână.

-Nu, mi-e suficient pentru azi! spun în șoaptă cu lacrimi în ochi și plec de lângă el. 

 Nu știu unde mă duc, dar pur și simplu merg înainte. Îmi scot telefonul din buzunarul pijamalelor și fac o greșeală foarte mare. După câteva apeluri eșuate se hotărăște să răspundă. 

-Spune ce vrei că n-am timp pentru mincinoase. 

-David...reușesc cu greu să spun printre hohote de plâns.

-Idioato! Acum observ că nu ești în camera ta. Zi în clipa asta unde ești și de ce plângi în halul!

-Sunt în fața parcului. 

-Stai acolo, vin imediat! 

 Mă trântesc pur și simplu pe jos și încep să plâng din ce în ce mai tare. Pierd noțiunea timpului, dar văd o mașină cum parchează în fața mea. David iese val vârtej din mașină și mă ridică în brațe în stilul miresei. Mă pune pe bancheta din spate a mașinii și el se urcă alături de mine. Simt cum mașina pornește de pe loc și David e tot lângă mine și mă ține în brațe. Dacă David e lângă mine, cine conduce?

-Cine conduce? întreb în șoaptă după ce îmi mai șterg din lacrimi.

-Eu conduc! vocea ferma și impunătoare a lui Alex îmi trimite fiori pe șina spinării. Ce caută el aici?

-Mașina mea e în servici și s-a nimerit ca Alex să fie și el în parcul unde erai tu. Nu v-ați întâlnit?

-Nu! spun destul de repede și văd cum Alex strânge volanul mașinii, venele de la mâini fiind ieșite în evidență. 

 Ajungem în fața casei și cobor repede din mașină. David rămâne să îi spună ceva lui Alex și eu încep să alerg până în camera mea. Aprind lumina și pe pat stă tata unde citești ceva pe telefon. 

-Unde ai fost? M-ai îngrijorat. Ai pățit ceva? Ești bine? De ce ai plâns ? Tocmai acum de ziua ta. spune tata, citindu-se ușor îngrijorarea din chip și voce.

-Tată... pot să mă odihnesc? Sunt foarte obosită și chiar nu am starea necesară. Te rog, înțelege-mă! 

 Tata oftează zgomotos și părăsește camera nu înainte de a mă pupa pe frunte. Mă pun în pat și simt din nou cum lacrimile îmi umezesc fața. Las somnul să pună într-un final stăpânire pe mine și mă las purtată în lumea viselor. Simt două mâini cum îmi înconjoară talia și simt un corp cald care mă strânge în brațe. Simt doua buze cum îmi mângâie delicat fața și gâtul cu săruturi mici, dar sunt mult prea obosită ca să-mi pot deschide ochii. Mă întorc pe partea cealaltă și îmi frec ușor nasul un material. Inspir un parfum bărbătesc destul de cunosc care îmi place la nebunie.   Simt din nou cum cineva mă sărută fin pe cap și aud șoptit cuvintele " Îmi pare rău, chiar îmi pare foarte rău micuțo". Pot simți foarte bine urma mare de regret din voce, dar oboseala își spune cuvântul și adorm în secunda doi.

 Mă trezesc în jurul orei 12 și cobor jos să-mi iau ceva de mâncare. Tata și cu David i-au prânzul în bucătărie, iar mama cred că e la muncă. 

-Se pare că cineva s-a trezit în sfârșit. spune tata și râde slab. Sper să nu mă întrebe despre ce s-a întâmplat ieri pentru că nu vreau să-mi aduc aminte. Mă trântesc pe scaun și tata îmi pune micul dejun. Nimeni nu spune nimic, David se uită pe telefon, iar tata stă și citește ceva. Sparg tăcerea și îi mulțumesc lui David pentru că a venit aseară după mine și a dormit cu mine, dar nedumerirea i se citește pe chip. 

-Nu știu despre ce vorbești. Eu am stat numai în camera mea. spune și pleacă din bucătărie. Dacă nu a fost David, atunci cine? Plec și eu din bucătărie și mă duc în camera mea. Mă trântesc pe pat și observ sub pernă o foaie de hârtie pe care scrie "Îmi pare rău". Cine naiba a fost în camera mea?