Captivă în lanțurile dragostei

Prolog

Îmi simt tot corpul amorțit atunci când deschid ochii și mai-mai că-mi doresc să-i închid la loc. Să dorm sau măcar să mă prefac. Să scap. Dar știu că așa ceva nu se poate așa că mă ridic cu greu din pat, evitând să mă uit la el. Nu vreau să-l privesc. Nu vreau să-mi amintesc.

Dorința mea este greu de realizat, căci în momentul în care îmi zăresc reflexia în oglindă ochii mi se umplu de lacrimi. Rememorez scenele de aseară și parcă revăd un film prost. Buza de jos este spartă, umflată, de parcă nu era și așa destul de mare... pe gât mi se observă câteva pete vineții, dar le acopăr repede cu părul. Cel mai tare mă doare brațul stâng, de acolo m-a strâns cel mai tare.

Eu sunt de vină pentru tot ce pățesc. Trebuia să fi tăcut din gură atunci când mi-a spus să tac. Eu și gura mea asta mare... Știam de ce e capabil. Știam că dacă nu tac o să-și verse toți nervii pe mine. Dar nu mai puteam să tac. Nu mai pot să tac. Nu mai suport să-l văd cum se îmbată și pierde toți banii la jocurile de noroc. Degeaba e el arhitect de succes dacă în timpul liber își distruge viața și o distruge și pe a mea.

Mângâi cu melancolie fotografia de pe comoda de lângă șifonier. O poză de la nuntă în care amândoi zâmbeam și eram fericiți. Nu a fost mereu atât de rău, sau cel puțin așa îmi place să cred. Îmi place să cred că nu m-am căsătorit cu acest monstru care zace acum în patul meu. Îmi place să cred că odată am fost fericită. Dar am fost oare? Părinții mi-au spus de la început că ceva nu e în regulă cu el, că pare impulsiv și nerespectuos, dar nu i-am băgat în seama. Am renunțat la ei, am renunțat la tot pentru el. Pentru a fi cu el...

Îi adun hainele împrăștiate și le duc în coșul de rufe. Apoi încep să mă pregătesc pentru încă o zi lungă de muncă. Trebuie să-mi realizez un machiaj perfect pentru a masca urmele scandalului de aseară. Asta făceam mereu. Ieșeam în lume ca și când nimic rău nu s-ar fi întâmplat, dar se întâmpla. O dată, de două ori...

-Mira, iubito! Vocea lui Vlad răgușită și somnoroasă mă strigă.

Aleg să nu-i răspund, să-mi prelungesc puțin momentul de liniște.

-Mira! Strigă de data aceasta mai tare, iar eu mă duc spre dormitor.

-De ce nu-mi răspunzi când te strig?

Îmi mușc limba pentru a nu spune din nou ceva ce aș regreta.

-Adu-mi un pahar cu apă, am gâtul uscat!

Nu protestez, mă îndrept teleghidată spre bucătărie și îi umplu un pahar în care îmi doream din suflet să scuip.

-Poftim, dragul meu... îl ironizez eu, însă e prea mahmur pentru a observa.

-Îmi pare rău pentru aseară... zice el. Să-l cred?

M-a tras spre el să mă sărute și oricât de mult îmi doream să fug la fel de mult îmi doream ca acest sărut să fie unul sincer, unul ca pe vremuri. Să simt să într-adevăr îi părea rău. Voiam ca prin acel sărut să-mi ofere speranța că de astăzi totul va fi bine. Însă nu a fost așa... a fost un sărut fad, rece, lipsit de sentimente, ceea ce însemna că eu rămâneam captivă în lanțurile dragostei.

Am ideea aceasta de câteva săptămâni și am zis că o să încep să scriu după ce termin „Magnetism", însă nu am mai putut să mă abțin. Sper din suflet să vă placă și aștept părerile voastre! 

Aceasta este Mira - frumoasa Beren Saat. Ce credeți despre ea?

Pupici!