Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 3

Mai trag două fumuri înnecăcioase, apoi sting țigara și cu greu îmi fac curaj pentru a intrua în spital. Nu mai vorbisem cu părinții mei de aproape doi ani. Chiar și atunci fusese o încercare eșuată a mea de a-i spune la mulți ani mamei mele, soldată cu câteva vorbe dure venite din partea ei. Nu înțeleg nici acum de ce mă urăște atât de mult și cum poate să țină supărare pe propriul copil doar pentru că și-a ascultat inima.

O întreb pe doamna de la recepție salonul în care se află tata și ajunsă în lift încep să-mi fac rugăciuni. Sper să nu fie mama prin preajmă, poate apuc măcar să-l văd. Rugăciunile nu mi-au fost ascultate, căci imediat ce se deschide ușa liftului la etajul șapte o văd pe mama stând rezemată de unul dintre pereții coridorului.

Mama e o femeie nici grasă, nici slabă, nici înaltă, nici scundă și cu o fizionomie destul de comună. Ai zice că nimic nu o scoate din anonimat până când nu o privești în ochi. Ochii ei sunt de un verde profund, ca iarba, ca două smaralde menite să-i ofere acea privire de felină, care nu se lasă afectată de trecerea anilor. Părul și l-a vopsit roșcat, tocmai pentru a scoate în evidență ochii. Ai mei, dealtfel, sunt o combinație între verdele ei și căpruiul tatei. Nici nu pot defini măcar culoarea pe care o au ochii mei, culoare care oricum se schimbă în funcție de lumină; o zăpăceală.

Zăpăceală este și pe holurile acestea, toată lumea aleargă dintr-o parte în alta, doar mama, săraca, stă rezemată de perete, cu umerii căzuți și capul plecat, respirând sacadat. O observ de la distanță câteva minute, îmi simt ochii arzând și îmi înfrânez dorința de a merge și de a o lua în brațe. Îmi doresc să pot vorbi cu ea, să pot să-i spun tot ce mă apasă, să-mi dea un sfat, o mângâiere... însă știu că m-ar respinge și poate chiar mi-ar râde în față, spunându-mi că a avut dreptate.

Își întoarce privirea spre mine și mă vede. Mă încordez, nu știu cum să reacționez. O văd cum se apropie și sper doar să nu facă mare scandal, deși nu îi stă tocmai în caracter.

-Ce cauți aici, fetițo? Mă mustrează în ton șoptit când ajunge în fața mea.

-Mamă... am venit pentru tata. Îi răspund și-i caut privirea, dar și-o ferește.

-Nu te vrem aici niciunul dinre noi. Poți să pleci de unde ai venit.

Dă să se întoarcă, însă o opresc și o îmbrățișez, luând-o prin surprindere. Nu reacționează, nu-mi răspunde la îmbrățișare, însă faptul că nu mă respinge imediat îmi dă curaj și insist:

-Lasă-mă să-l văd, să știe că-mi pasă de el, te rog.

-Doarme acum. Îmi răspunde tăios și mă privește de parcă abia acum mă observă. Bănuiesc că poți să aștepți să se trezească...

Poate rimelul scurs pe care nu m-am mai deranjat să-l șterg, poate ochii umezi sau buzele crăpate pe care le mușc atunci când sunt agitată... ceva din ce a văzut la mine a făcut-o să-mi dea voie să aștept să se treazească. Orele trec una câte una, iar mama mă tratează precum o străină, poate mai rău. Nu mă întreabă nimic, abia dacă mă mai privește pe furiș din când în când, sperând să nu o văd.

Abia după vreo 4 ore o asistentă intră în salonul tatei pentru a-i face injecția iar eu o urmez emoționată. Chiar dacă nici tata nu a fost de acord cu ceea ce am decis eu să fac, el niciodată nu mi-a aruncat cuvinte dure, mai degrabă a așteptat tăcut ca mama să decidă. Îl văd cum stă lipsit de vitalitate pe patul îngust. Ochii-i sunt întredeschiși, dar se măresc vizibil când mă văd și dă să se ridice, dar asistenta îl oprește, punându-i o mână pe umăr.

-Hei, tata...

-Mira... bâiguie el iar eu mă apropii.

Chipul îi este brăzdat de câteva riduri de expresie, iar părul șaten precum al meu este acum aproape complet încărunțit, deși nu depășește cu mult vârsta de cincizeci de ani.