Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 10

-Te rog, spune-mi că ai cum să-l iei la tine acasă. De cum am ajuns la servicu prima mea grijă a fost să mă milogesc de Elena să-l adopte pe Miu. Nu-l pot lăsa așa, oriunde.

-Nu știu... trebuie să vorbesc și cu Mihai...

-Lasă, că știu eu că-ți face toate poftele dacă-i ceri.

Zâmbește roșind. Se întinde după Miu, iar acesta la rândul lui se întinde spre ea pentru a-l mângâia.

-Vezi? Te vrea și el. Hai, te rog...

-Uff, bine, cine ar putea rezista acelor ochisori?

Miu se gudură pe lângă mâna ei, iar eu zâmbesc mulțumită. Nu aș fi fost împăcată cu gândul că l-am lăsat la un adăpost.

-Dar de ce nu l-a vrut Vla... domnul Vlad? Elena s-a corectat repede, iar eu mi-am dat ochii peste cap.

-Poți să-i spui Vlad, nu mă supăr. Nu știu de ce nu l-a vrut, nu-i plac pisicile aparent... Mă întorc cu spatele și dau să intru în cabinet. Sunt gata să primesc pacienții.

Mă așez la birou și deschid agenda pentru a verifica pacienții cronici care au nevoie de tratament în această dimineață. Îl regăsesc și pe domnul Pavelescu. Chiar acolo, cap de listă. Zâmbesc și clatin din cap. Ce să mă mai fac eu cu domnul Pavelescu?

Nici nu apuc să-mi termin bine ideea că acesta și bagă capul pe ușă.

-Se poate, întreabă el politicos?

-Desigur, intrați, doar aveți programare.

Zâmbește și el și ia un loc pe scaunul din fața mea.

-Ce vă aduce pe la mine, îl întreb, deși stiu răspunsul?

-Off, doamna doctor, dacă ați știi... am o durere de cap...

Râd și iau cutia de ibuprofe și niște multivitamine din dulap.

-V-am tratat migrenele cu mult timp în urmă, domnule Pavelescu.

-Tot îmi revin...

-Săptămânal asa, nu? Zâmbesc și îi întind medicamentele și un pahar cu apă.

-Da, da. În fiecare săptămână le am.

-Și cum de știți dumneavoastră dinainte că o să vă doară capul de vă faceți programare?

Prins cu mâța în sac lasă capul ușor în jos și scoate cu grijă ceva din buzunar. Se uită la mine pe sub sprâncenele cărunte și îmi zâmbește. Îmi întinde fotografia unei femei peste birou și îmi explică imediat motivul vizitelor lui regulate.

-Semănați foarte mult cu nevasta mea, doamna doctor... Mi-e dor de ea și parcă îmi mai trece așa când vă văd pe dumneavoastră.

Femeia din poză chiar seamănă cu mine. Ochii, buzele, părul... doar culoarea părului e puțin diferită.

-Am înțeles, zic eu și îi dau fotografia îndoită înapoi, totuși, sper că v-au trecut durerile de cap.

-Mi-au trecut, doamna doctor, mai ales când vă văd ochii ăia verzi îmi trec toate.

După ce domnul Pavelescu a părăsit cabinetul m-am trezit nerăbdătoare să vină rândul pacientului 7. Nu am mai fost foarte atentă la ceilalți pacienți. Din nu știu ce motiv simt nevoia să-l văd, să vorbesc cu el, să îmi spună câteva cuvinte încurajatoare. Știu că o să plece curând și nu o să-l mai văd niciodată și, cumva, parcă nu m-am săturat de vorbit cu el.