Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 8

Mă trezesc puțin amețită în dimineața aceasta. Antrenamentul de aseară de la sală a fost ceva mai intens și nici nu m-am hrănit corespunzător, așa că efectele de resimt.

Îmi pregătesc cafeaua și fac un duș rapid până ce aceasta se filtrează. Vlad este plecat de aproape o săptămână în Sibiu pentru noul lui proiect și, deși nu îmi place asta, nici nu prea îi simt lipsa. Mă simt bine singură, am timp pentru mine și sunt mai liniștită. Mă simt oarecum vinovată de sentimentele care mă încearcă, așa că îi dau un mesaj pe facebook.

„Bună dimi, soțul meu drag! Cum merg treburile pe acolo?"

Îmi aprind o țigară și continui să butonez telefonul. Este sâmbătă și destul de devreme, așa că nu mă aștept să-mi răspundă prea curând. Dau de o postare cu un bebeluș care spune tot felul de prostii în încercarea lui de a vorbi și mă trezesc zâmbind fascinată de mâna de om. Derulez fără să vreau de la clip la clip, zâmbind la fiecare gângureală sau gest strâmb.

Mă las pe spate în canapeaua de pe balcon și încep să îmi imaginez și să visez la propriul meu fiu. Oare ar moșteni părul blond al lui Vlad? Ar fi haios, o morcoveață cu ochi verzi... zâmbesc și îmi încrucișez brațele în jurul pântecului meu. Oare cum aș arăta însărcinată? Închid ochii și mă văd plimbându-mă cu burta la gură printre raioanele cu hăinuțe pentru copii, minunându-mă de cât de mici sunt.

Îmi mușc buza, amăgită. Eu și Vlad nu am mai vorbit de mult despre acest subiect. O singură dată am discutat, dar mai mult în glumă, și mi-a zis că și-ar dori o fetiță. După ce a murit tata-socru și am adus în discuție acest subiect s-a enervat foarte tare. Nu știu de ce, dar eu chiar credeam că dacă am fi reușit să facem un bebe în perioada aceea i-ar mai fi alinat durerea, dar nici nu a fost chip de așa ceva.

Acum mă întreb dacă o să mai vreau să facem copii...?

Nici nu realizez cât de repede a trecut timpul. Mă schimb într-o pereche de pantaloni lejeri de training și o bluză lărguță, căci e sâmbătă și trebuie să o însoțesc pe mama-soacră la cumpărături. Vlad face de obicei acest lucru, dar el fiind plecat trebuie să-i preiau atribuția.

Îmi place de soacra mea. Mereu a fost drăguță cu mine și a considerat că sunt cea mai bună alegere pe care o putea face fiul ei. Nu m-a jignit niciodată și de multe ori mi-a „luat apărarea" când eu și Vlad aveam câte o discuție în contradictoriu în fața ei. Înainte să moară tata-socru era o femeie veselă de n-aveai treabă. Emana tinerețe și jovialiitate, însă de când el s-a dus s-a schimbat radical. Abia dacă mai iese din casa, iar garderoba ei s-a redus numai la haine de culoare neagră. S-a cufundat cu totul în tristețea ei și nu m-a lăsat cu niciun chip să o aduc la suprafață. I-am sugerat să meargă la un psiholog, ba chiar să o însoțesc dacă dorește, dar nu a vrut. Socrul meu era centrul Universului ei și moartea lui a lăsat în urmă un gol imens, ca o Gaură Neagră. Câteodată am senzația că ea l-a tras și pe Vlad în acea negură a depresiei și cu greu am reușit să-l scot de acolo... nici nu vreau să îmi amintesc de perioada aceea.

„La bine și la rău", am promis.

Parchez în fața casei și o sun. Punctuală, ca de obicei, era deja îmbrăcată și a ajuns în mai puțin de un minut la mașină.

-Bună, draga mea, mă salută și mă pupă pe obraz.

-Sărut-mâna. Ce mai faceți? Îi zâmbesc și pornesc mașina.

Știu deja unde să merg, nu prea îi plac schimbările, așa că mergem la același supermarket de ani de zile.

-Ce să fac... cum mă știi. Tocmai am terminat de citit „Rațiune și simțire", mi-a plăcut foarte mult. Să ți-o dau și ție la întoarcere.

-Sigur, zâmbesc spre ea cu încântare, de mult voiam să o citesc și eu. Betty ce mai face?

-Prostii, ce să facă, râse ea încetișor. Mi-a ros aseară umbrela, neastâmpărata, dar o iubesc și așa, nu-i bai. Băiatul meu ce face, cum e? Am vrut să-l sun, dar știi cum e el... așa că am zis că mai bine aflu de la tine.

„Nici eu nu știu...", îmi venea să-i zic, dar m-am abținut. Mereu am ascuns de ea dificultățile din căsnicia noastră. Nu am vrut să o încarc cu mai multe, deși cred că și-a cam dat seama că lucrurile nu mai sunt ca la început, nu e așa indiferentă.

-Bine, bine, mint eu. Are acest nou proiect în Sibiu și zicea că merge super.

-Muncește atât de mult băiatul ăsta...

-Da...

Las mașina în parcarea supermarketului și încep să mă plimb împreună cu ea printre raioane. Dintr-o dată mă prinde de braț și ne oprim pe loc. Mă întorc spre ea și mă privește fix în ochi. Privesc și eu în acei ochi albaștri atât de asemănători cu ai lui Vlad și găsesc în ei tristețe și îngrijorare.

-Mira, știi că eu te iubesc ca și cum ai fi copilul meu... îmi ești tare dragă și să nu crezi că nu am observat că lucrurile nu mai merg la fel între tine și Vlad.

-Mama...

-Nu, nu mă întrerupe. De mult voiam să vorbesc cu tine. Te rog din suflet să nu-l părăsești. Dacă te pierde și pe tine nu știu... nu știu de ce ar fi în stare. Știi cât de mult l-a distrus moartea tatălui său. Tu ești singura care îl mai ține ancorat în realitate.

Înghit în sec. Nu știu ce să-i răspund, simt un nod în gât și o strâgere de inimă. Nu m-am gândit până acum la asta... adică nu atât de serios. Știu cât de distrus este Vlad, dar nu cred că e atât de dependent de mine, adică nu îmi arată și nu se comportă ca atare.

-Îmi poți promite că vei fi alături de el în continuare?

Îmi mușc buza. Cum să refuz această femeie, această mamă care nu vrea decât binele fiului ei? Cum să-i zic cât de urât s-a purtat el cu mine, cât de diferit e de fiul pe care l-a crescut, când Vlad e tot ce mai are? Cum să o refuz când ea mi-a fost mult mai aproape decât propria mea mamă în ultimii ani?

-Promit, zic și o mângâi liniștitor pe umăr.

-Mulțumesc. Acum sunt mult mai liniștită. Are nevoie de tine în viața lui, crede-mă. Și te iubește, chiar dacă nu știe să o arate.

-Sper... zic eu mai încet, nu știu dacă mă aude.

Restul zilei a trecut greu, am avut toată ziua inima încărcată, ca și cum aș avea o greutate nouă pe umeri. Nu voiam să mă despart de Vlad, dar îmi plăcea să cred că am opțiunea asta în caz de ceva grav... în ultimul timp nu am mai avut „incidente", dar nici căsnicia de vis care mi-a fost promisă.

După ce am lăsat-o pe mama-soacră acasă, am mers și eu să-mi fac câteva cumpărături, mai ales că trebuia să-mi reînnoiesc stocul de lumânări parfumate. Când să intru în bloc un mieunat strident îmi atrage atenția. Mă încrunt și întorc capul în stânga și în dreapta, încercând să îmi dau seama de unde se aude.

„Miu! Miu!"

Sar gardul în grădina blocului și zăresc abandonat într-o cutie cel mai drăgălaș pisoi din lume. E roșcat și are ochii migdalați și albaștri. Miaună trist și mă privește. Mă aplec să-l iau și găsesc lână el un bilet.

„Ia-l. Am deja șapte pisici acasă."

Zâmbesc și îl iau într-o mână, ridicându-l astfel încât să-l văd mai bine.

-Cum te cheamă pe tine, măi, piticule?

„Miu", zice el. Râd.

-Miu să fie, atunci.

Mă întorc cu tot cu pisoi la intrarea în bloc. Aparent m-am ales cu un fiu.