Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 9

-Miu! Miu!

Un sunet stresant mă zgârie pe urechi și pentru câteva clipe aleg să-l ignor. E prea dulce somnul.

-Miiiu!

„Taci, te rog, taci!", Miu e cam plângăcios, mai ales dimineața și mai ales când îi e foame. Cine ar fi crezut că o creatură atât de mică ar putea mânca atât de mult?! Și atât de des...

-Miu! De data asta mieunatul a fost însoțit de niște înțepături ca de ace pe spatele meu gol.

Șarlatanul a trecut la planul doi. Orice pentru mâncare! Pufnesc zgomotos și-mi dau perna la o parte de pe față. Mă întorc brusc în pat și îl iau pe Miu prin surprindere. Dă să fugă, dar îl prind repede și-l ridic în brațe.

-Chiar trebuia să mă trezești? Mai aveam jumătate de oră!

-Miiiu!

Ochii lui mici și migdalați se holbau la mine ca și cum și-ar fi cerut scuze. Oare suflețelul ăsta chiar înțelege ce îi zic? Râd singură și-l giugiulesc puțin înainte să cobor din pat pentru a-l hrăni pe „Hulk". Pășesc pe vărfuri pe gresia rece și iau din debara un plic cu mâncare specială pentru pisoiași mici și drăguți.

Nu mai avusesem un animal de companie, dar de piticul ăsta chiar m-am atașat. Îl am deja de o săptămână, timp în care am învățat ce fel de mânare îi place, unde îi place să doarmă (în pat) și cam cât de dependent este de mine.

l-am lăsat o singură zi singur acasă și a fost dezastru. Pe lângă faptul că a reușit să-mi dărâme vaza favorită, și-a împrăștiat nisipul în tot holul și l-am găsit dormind pe Xbox-ul lui Vlad. Bine că nu și-a făcut nevoile pe el. Sper...

Astfel am decis să-l iau cu mine la serviciu și, deși comandantul a strâmbat puțin din nas, Miu a părut că se integrează foarte bine acolo. Îl duc într-un fel de cușcă și îl țin închis cât am pacienți, dar în restul timpului ne jucăm cu el, ne mai trece timpul. Elena e un fel de martiră. E plină de zgârieturi, dar nu se lasă, tot îl zgândăre non-stop.

Și astăzi e la fel. Îl așez pe Miu pe pervazul geamului cabinetului, dar când mă întorc de la baie el deja e dispărut.

-Elena! Adu-l aici, nu-l putem plimba peste tot.

-Uff, dar uitați! Uitați numai cât se distrează!

Mă duc la recepție și-l găsesc pe Miu zbătându-se să prindă un ghem de ață legat de clanța ușii. Aleargă în stânga și în dreapta, ba chiar se izbește de ușă și se enervează. Noi râdem de el, e noua marionetă a cabinetului.

Ușa se deschide brusc și maimuțoiul sare în lături speriat scoțând un „miu" prelungit și ascuțit. Mă bufnește râsul și îmi astup gura cu mâna.

Pe ușă intră mai întâi Rareș, urmat de Mihai, care-i desface repede cătușele. Râdeau și ei, au intrat râzând, așa relație de prietenie între un deținut și un gardian eu n-am văzut.

-Câtă voie bună astăzi, remarc eu cu o grimasă.

-Păi da, normal! E o zi mare... începe Mihai să spună, dar Rareș îl oprește.

Privesc suspicioasă spre cei doi care-și fac semne din priviri.

-Hmm, secretoșilor. Haide, repejor în cabinet, nu prea îmi place cum arată piciorul ăla umflat, îi zic lui Rareș și îi fac semn să mă urmeze.

De la ultima noastră discuție mai serioasă a fost extrem de respectuos cu mine și nu a mai depășit niciodată limita medic-pacient. Discuțiile noastre se limitau doar la starea sănătății lui iar el era rece și distant. Miu ce l-a mai înmuiat puțin. Nu a rezistat drăgălășeniei lui, așa că l-a luat și el în brațe de câteva ori, iar Miu chiar părea că îl place. A tors. Pentru prima oară a tors la el în brațe.