Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 2

Mă îmbrac alene cu pantalonii mei negri, largi și cu talie înaltă ce se asortează perfect cu bluza crem, o fundă supradimensionată îmi marchează talia subțire. Părul mi-l las să curgă în valuri șatene pe spate, iar ca accesorii folosesc doar o pereche perluțe pe post de cercei.

-Hai odată, Mira! Ce te aranjezi atât? Mă strigă Vlad din living.

Îmi dau ochii peste cap și îmi continui machiajul, după zece minute fiind gata. Îl găsesc butonându-și plictisit telefonul.

-În ritmul ăsta ajungem mâine. Zice sarcastic.

-Haide, termină, să mergem.

Mă încalț și îl urmez în lift. Mă uit în tăcere la reflexia noastră din oglindă. Suntem frumoși împreună, ne potrivim extrem de bine iar zâmbetul lui fermecător poate induce pe oricine în eroare. De departe poți crede că totul e numai lapte și miere la noi în casă.

În ultimele zile chiar fusese. Bine, e mult spus, însă nu ne-am mai certat și chiar și-a cerut iertare pentru tot ce a făcut. Am ales să-l cred, am ales să mai dau o șansă acestei căsnicii. Îmi amintesc melancolică cererea în căsătorie. Era o noapte de septembrie, cam ca aceasta, răcoroasă. Norii apăsau grei peste oraș iar noi tocmai ce ne întorceam pe jos de la o întâlnire. Deodată, ajunși la Universitate el a început să fie agitat, îi transpirau mâinile, răspundea pe ascuns la mesaje... Ajunși în fața magazinului Cocor ne-am oprit și nu am avut prea mult timp să mă întreb ce se întâmplă pentru că un mesaj imens a apărut pe ecaranele ce înconjurau magazinul. „Mirabela Teodoru, vrei să fii soția mea?". Mi-am pus mâinile la gură de șoc, m-am întors și l-am văzut pe Vlad într-un genunchi, întinzându-mi un superb inel de logodnă. Am acceptat imediat, eram în culmea fericirii, abia a reușit să mi-l pună pe deget, așa de tare tremuram. Ropote de aplauze s-au auzit în seara aceea și m-am simțit cea mai fericită și iubită femeie de pe Pământ.

-Am ajuns. Mă anunță Vlad, trezindu-mă din visare.

Mă ajută să cobor din mașină și-mi oferă brațul său pentru a intra într-unul dintre cele mai luxoase restaurante din București. La intrare pășim pe un covor roșu și suntem întâmpinați de un chelner ce ne conduce la masa noastră.

O masă de patru persoane ne așteaptă frumos aranjată, cu o sticlă din vinul preferat al lui Vlad deja pusă la gheață, farfuriile și tacâmurile ordonate pe o față de masă din mătase albă. Îmi las poșeta pe scaunul de lângă și mă așez grațios.

La nici cinci minute după noi apar și noul partener al lui Vlad și soția lui. Domnul și doamna Vasilescu sunt un cuplu cam de vârsta noastră, poate cu vreo 5-6 ani mai în vârstă. El, cu părul încărunțit, costumul apretat și cravata asortată batistei se încadrează perfect la imaginea unui avocat de succes. Soția sa, Cristina, este și ea tot avocat, slabă și înaltă cu trăsături dure, te sperie doar cu o privire.

-Vai, doamnă Mirabela, dar soțul dumneavoastră s-a abținut când v-a descris, zice domnul Vasilescu măgulitor în timp ce îmi sărută mâna.

-Mă flatați, spun plecându-mi capul în semn de modestie. Și vă rog, spuneți-mi Mira.

După ce scăpăm de formalități seara decurge chiar plăcut. Aleg să mănânc doar o salată, la care degust un pahar de vin alb. Vlad mi-a atras de câteva ori atenția asupra kilogramelor în plus așa că nu mai mănânc prea mult seara. Voiam să merg la sală, dar cică nu aș face altceva decât să întorc capetele masculilor pe acolo.

-Deci lucrezi într-un penintenciar? Mă întreabă Cristina cu o privire usor arogantă.

-Da. Îi răspund, fixând-o cu privirea. Ce urmărește? Crede că mă intimidează cumva?