Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 6

Ajung acasă și realizez, fără prea multă uimire, că Vlad nu îmi pregătise nimic special, ba mai mult, nici măcar nu este acasă. Mă conving singură că ăsta nu e tocmai un lucru rău și merg să mă schimb în haine lejere.

Medalionul de la Rareș nu îl pot purta. Trebuie să discut cu el și să i-l înapoiez. M-am gândit bine pe drum și am ajuns la concluzia aceasta. În primul rând, eu sunt o femeie măritată și nu pot accepta aceste daruri de la un bărbat care se vede că îmi poartă o oarecare... stimă. În al doilea rând, el este pacientul meu și atât trebuie să rămână, fără îmbrățișări sau alte gesturi nepotrivite. În al treilea, dar nu ultimul rând, acest medalion înseamnă mult pentru el și nu se cade să mi-l ofere mie.

Mă apuc să gătesc niște paste ca să-mi mai treacă timpul, dar parcă tot mă pișcă degetele să-l sun pe Vlad să văd când are de gând să vină acasă. Mă hotărăsc să-l sun după ce termin de gătit, poate se întoarce până atunci.

Deși trecuse de ceva timp ora la care trebuia să vină acasă, am zis să fiu eu mai bună și în ultimul timp am cam trecut cu vederea, dar astăzi chiar voiam să fie lângă mine. Voiam să fim ca pe vremuri, să mă iubească așa cum o făcea înainte. Îmi este dor de noi mai mult decât îmi este milă de mine. Îl vreau înapoi pe vechiul Vlad, îl vreau înapoi pe omul de care m-am îndrăgostit.

Mă așez pe canapea și iau telefonul, neștiind ce să-i zic atunci când va răspunde. Abia la al doilea apel mi se răspunde, doar că vocea de la capătul celălalt nu este a soțului meu, ci a unui alt bărbat.

-Alo?

-Bună seara, salut eu politicos, aș dori să vorbesc și eu cu Vlad.

-Ăăă, da, nu se poate, îmi zice tipul pe un ton miștocar.

-Cum nu se poate? Ăsta e telefonul lui...

-A fost, mă corectează el.

Mă blochez. Ce vrea să spună? I-a furat telefonul și mai și răspunde la el, sau care e faza?

-Poftim, întreb crezând că nu am înțeles bine.

-Da, dragă, cum ai auzit, soțul tău mi-a dat mie telefonul la un joc de poker, n-a mai avut bani, mna, e bun și ăsta.

Pufnesc. Ar fi trebuit să mă aștept la asta... nici nu știu de ce am sperat că nu mai joacă la jocuri de noroc...

-M-a dat cumva și pe mine? Ca să știu, să mă pregătesc... râd amar.

-Ha, ha! Doar dacă vrei!

Mă dezgustă vocea lui, așa că îi închid fără să mai spun ceva. Inevitabil ochii mi se umplu de lacrimi... de câte ori aleg să mă încred în el, de atâtea ori ajung să fiu dezamăgită. Pe de o parte m-am săturat atât de tare de tot, dar pe de altă parte ce să fac? Am depus atâta suflet și iubire și răbdare și iertare în relația asta încât nu concep să renunț la ea, mi-ar fi prea greu să o iau de la capăt fără el.

Fără să-mi dau seama adorm pe canapea, mă trezește doar ușa trântită de Vlad. Mă ridic încet, însă el intră precum un uragan.

-Curva dracu!

Abia realizez ce zice că se și năpustește asupra mea. Mă împinge cu forță. Cad pe canapea, iar el vine după mine, punându-mi mâna în gât, strângând.

-Scârbă care ești!

Mă uit terifiată la el, nu îmi dau seama ce are, ce am făcut atât de grav.

-Ce dracu ai?! Țip, urlu. Nu mai pot...

-Ce am? Ce am?

Mă trage de păr astfel încât îmi dă capul pe spate. Scrâșnesc de durere. Simt mirosul de alcool cum îmi inundă nările și încep să plâng.