Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 12

-Cum adică nici azi nu veniți? mă întreabă Elena, vizibil panicată. Este totul în regulă?

-Sigur, mint eu. Totul e OK, sunt puțin răcită și nu aș vrea să îmi împrăștii microbii pe acolo.

Elena ezită, meditând la minciuna mea. Știu că nu e așa credulă precum pare, dar mai știu și că are mult bun simț și nu se bagă unde nu-i fierbe oala.

-Am înțeles... păi și cu pacienții ce fac, îi reprogramez?

-Vezi si tu, sigur te descurci cu ei, cei cronici au fișele în birou, așa că știi ce să le dai, și dacă apare ceva nou și chiar nu te descurci, mă suni. Bine?

-În regulă, se complace ea.

-Bine, Elena, spor la lucru, te pup.

-La revedere, să vă faceți bine.

Zâmbesc și închid telefonul. Îl închid de tot pentru că nu vreau să mă contacteze Vlad. Până acum nu am niciun mesaj sau apel de la el, pesemne că nici nu a ajuns acasă deși a trecut o zi si o noapte.

Nu am dormit bine, m-am zvârcolit până pe la ora cinci jumătate, când, în final oboseala m-a învins. Nu am dormit decât vreo trei ore, nu pot, mă macină ceva.

Am crezut că plecând mă voi simți mai bine, dar nu e așa. Nu e deloc așa. Simt că lipsește o parte din mine, ca și cum aș fi incompletă fără el. Mă simt stingheră, parcă nu știu să trăiesc singură. Simt ca și cum o frânghie imaginară mă trage înapoi acasă.

Nu cunosc singurătatea, chiar dacă în ultimul timp Vlad nu prea a mai fost prezent în viața mea, nu e același lucru... cumva știam că va veni acasă, aveam pentru ce să-mi fac griji, să mă enervez. Așa? Ce fac eu singură? Cum ar trebui să arate viața mea fără el?

Toate întrebările astea mi-au dat târcoale prin cap toată noaptea și m-au făcut să mă îndrept spre ușă de mai multe ori, deschizând-o și apoi închizând-o la loc ca o nebună. Am reușit să rezist tentației de a mă întoarce acasă numai amintindu-mi momentele urâte dintre noi.

A trebuit să închid ochii și să-mi amintesc toate înjurăturile, loviturile... toate nopțile pierdute plângând, toate sentimentele care mi-au sfâșiat inima de atâtea ori pentru a rămâne tare pe poziții.

Am strâns din dinți și mi-am zis „Mira, iubește-te, iubește-te că altfel nu o va face nimeni!". Asta îmi zic și acum, trebuie să pun piciorul în prag și să trăiesc și pentru mine, nu doar pentru el.

E greu. E greu și simt durere fizică, de aceea nu m-am dus nici la serviciu. Mă simt precum un dependent de opioide in sevraj. Bine, nici chiar așa, dar îmi simt corpul si capul greu, îmi e greață și am un gol în stomac... aștept, într-un fel, reacția lui.

Nu știu cum va reacționa, având în vedere că nu-l mai cunosc deloc. Nu știu dacă se va enerva sau va înerca să mă aducă înapoi. Nu știu dacă aș ceda... nu aș vrea să cedez. I-am dat multe șanse, prea multe. L-am iertat de atâtea ori încât rezerva mea de bunătate s-a terminat. Ce să fac? Să mă întorc la el ca să sufăr în continuare?

Deschid geamul și las aerul de toamnă târzie să pătrundă în cameră și ispir adânc. Brusc mă ard plămânii și simt nevoia de o țigară. Mă așez pe pervazul geamului și o aprind. Priveliștea de la etajul nouă este superbă. Văd în depărtare Casa Poporului, aud agitația de pe străzi, dar ma simt oarecum protejată de toată forfota aia. Poate că aveam nevoie de o zi liberă... mă simt rebelă.

Zâmbesc și las fumul să-mi scape. Poate că asta e cea mai nesăbuită decizie pe care am luat-o vreodată. De obicei mă gândesc mult înainte să iau o decizie, mai ales atât de importantă precum asta, dar acum am acționat la cald, exact cum mi-a dictat inima.