Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 7

-Te rog să-l iei înapoi... Stau de două minute cu medalionul întins spre Rareș, iar el refuză să-l ia.

-Nu. E un cadou. Nu iau nimic înapoi.

-Te rog, Rareș. Nu-l pot ține.

Gândul mi-a zburat instinctiv la seara precedentă, la Vlad și la căsnicia mea transformată în propriul purgatoriu. Probabil că Rareș s-a prins că ceva se întâmplase, iar roșeața din obrajii mei, sau poate ochii ce-i simt cum ard, gata să lase să se vadă slăbiciunea mea, i-au confirmat.

Fără să am timp să reacționez simt cum imi este smulsă eșarfa de la gât, pe care o așezasem meticulos dimineață, astfel încât să acopere urmele „iubirii" lăsate de soțul meu.

Fața lui Rareș trece într-o fracțiune de secundă de la uimire, la milă, la scârbă. Mi-e rușine. Mă întorc cu spatele și șterg lacrimile tradătoare cu viteză. Simt mâna lui Rareș încordată pe umărul meu și mă întoarce cu fața spre el.

-Ies de aici și îl omor cu mâna mea!

-Rareș...

-Termină! De ce tot încerci să-i iei apărarea?! De ce stai cu el?

-Este soțul meu...

-Și? Asta îi dă dreptul să se poarte așa?

Văd în ochii lui negri cum am aprins o flacără ce îmi va fi probabil imposibil de stins. Văd cât de mult își dorește să mă poată proteja, cât de mult îl urăște pe Vlad și cât de mult se urăște pe sine pentru că este neputincios. Văd toate astea, însă aleg să le ignor.

-O să se schimbe, sunt sigură... e doar o fază, de când a murit tatăl lui...

-La dracu cu asta! Atât de mult îl iubești?

Mă încrunt instinctiv. Ce întrebare e asta?

-Normal! E soțul meu. Suntem împreună de atâția ani împreună...

-Mă doare în...se abține cu greu să nu înjure. Ahh, Mira! Mă scoți din minți!

Se trântește pe scaunul pacientului și își dă cu pumnii în cap. Nu înțeleg de ce reacționează în halul ăsta. Nu știu ce să zic sau să fac, pentru că nu vreau să-i dau mai multe speranțe deșarte. Între noi nu va fi niciodată nimic și mai bine să tai totul de la rădăcină.

-Te rog să te calmezi, nu e bine să te enervezi, o să-ți crească tensiunea și...

Se uită uimit la mine.

-Crezi că îmi pasă? Cum să nu mă enervez când văd ce îți face jigodia aia de om?!

Se ridică de pe scaun și vine din nou aproape de mine. Pot practic să văd cât de tare îi bate inima, simt toată energia pe care o emană.

-Nu este treaba ta. Chiar nu înțeleg de ce îți pasă așa mult, am făcut eu pe neștiutoarea.

Își încleștează maxilarul și zâmbește în colțul gurii. Îmi mușc buzele agitată.

-Nu înțelegi, nu?

-Nu.

Închide ochii și trage adând aer in piept, dezamăgirea făcându-și loc pe chipul lui. „Înțeleg, Rareș, înțeleg..." Se întoarce și ia de pe birou medalionul mamei lui, strângându-l cu putere în pumn.

-Poate că până la urmă nu meriți asta.

Cuvintele lui au taiat adânc în suflatul meu. Când a închis ușa am știut că s-a închis ușa către salvarea mea, către liniștea mea sufletească. Cumva, de câte ori îmi călca pragul, omul acesta îmi lumina ziua. De acum încolo știu că nu va mai fi așa.

Plâng. Încui ușa cabinetului și plâng. Îmi vine să urlu. Vlad dormea când am plecat de acasă, dar diseară cu siguranță o să am o discuție cu el. Vreau să-i spun că nu mai pot trăi așa, că trebuie să se schimbe. Nu mă pot gândi la o viață fără el, sau să dau cu piciorul la tot ce a fost, tot ce a am clădit împreună... Am jurat că vom fi împreună la bine și la rău, așa că trebuie să reușesc să-l fac să se schimbe. Pentru noi. Pentru tot ce a fost.

Simt nevoia de nicotină, așa că ies în curtea din spate. Nici nu ajung cu țigara la jumătate că și simt privirea lui Rareș iscodindu-mă. Îl fixez și eu și îmi dau seama cât este de răvășit, poate mai răvășit ca mine. Este transpirat tot, iar aerul tomnatic nu e tocmai cald, dar nu pare să-i pese, lovește cu putere în sacul de box amplasat în colțul curții de recreere. Nu știu cum să gestionez situația asta, nu vreau să-l rănesc, dar nici să-i dau speranțe. Între noi nu poate fi nimic, eu sunt femeia soțului meu și atât. Oricât de fermecători și de intenși sunt ochii lui, oricât de catifelate îi sunt pielea și vocea, oricât de multe sentimente nutrește în sufletul lui, nu pot. Nu o să pot niciodată.

Sting țigara cu piciorul și mă retrag fără a-l mai privi. E mai bine așa.

Aud ușa de la intrare cum se închide și strâng prosopul de bucătărie în mâini. Îmi e frică. Sper să nu fie nervos. Vlad intră în bucătărie, ținând în mână un buchet de trandafiri roșii iar eu zâmbesc.

-Îmi pare rău... la mulți ani cu întârziere!

Mă privește atent, încercând să vadă dacă-l iert. Ei bine, nu pot să-l iert așa repede, dar e un început bun.

-Mulțumesc...

Mă pupă pe obraz, căci întorc capul când se apropie. Se resemnează cu atât și se așează la masă. Îi pun în farfurie piure și o friptură de porc și îl privesc cum începe să mănânce. Eu nu mănânc, nu prea mi-e poftă.

-Proiectul merge din ce în ce mai bine, începe el să vorbească fără să-l întreb. Curând s-ar putea să mai primesc un contract, posibil în afara orașului.

-Oh, interesant... zic fără tragere de inimă.

-Îhâm, va fi unul bine plătit!

Zâmbesc, ce să-i spun? Nu mă mai atrag de mult poveștile lui de la muncă, și nici banii mulți pe care zice că-i face nu mă impresionează, mai ales că o mare parte din ei ajung la casino.

-Vlad, vreau să vorbim ceva important.

Își ridică privirea spre mine ușor încurcat de tonul serios pe care îl folosesc.

-Nu se mai poate așa...

Se îndreaptă de spate și lasă furculița din mână cu zgomot. Probabil se așteaptă să îi spun că vreau să ne despărțim pentru că îl văd cum se încordează și mă sfredelește cu privirea.

-Sufăr când te porți așa cu mine... vreau să te schimbi...

-Am zis că îmi pare rău. Își ia din nou furculița și începe să mănânce.

-Știu că ai zis, dar vreau să te și porți ca atare. Promite-mi că nu o să mă mai lovești.

-Da, bine.

-Promite-mi, Vlad! Ridic tonul fără să vreau.

-Băga-mi-aș, promit, na. Promit.

Împinge farfuria pe jumătate golită și se ridică de la masă.

-Nu poate omul nici să mănânce cu tine...

Se ridică de la masă și se duce probabil să-și facă un duș. Trag aer adânc în piept și mă ridic și eu să pun florile în vază. Nu-mi mai amintesc exact ultima oară când mi-a adus flori, sper ca ăsta să fie un prim pas spre schimbarea lui. Poate că pe ici pe colo am și eu partea mea de vină, deși am încercat mereu să-i fiu aproape, poate am fost prea absorbită cu munca și studiul...

Fără să stau prea mult pe gânduri ajung la concluzia că schimbarea trebuie să vină de la mine, și nu de la el, așa că îmi croiesc drum spre baie și intru după el în cabina de duș, luându-l prin surprindere.