Poluri magnetice Vol II (FINALIZAT)

Capitolul 16

Beatrice

Trebuie sa recunosc ca orele au trecut mai greu ca niciodată, tot priveam spre banca lui și mă apuca nostalgia când o vedeam goala. Mă obișnuise cu prezenta lui, era plăcut sa îl pot admira în timp ce scria ceva, sau era dus pe gânduri. Nu știam ce pretext sa găsesc sa trec azi pe la spital dar sper in sinea mea sa mă țin de cuvânt. I-am spus ca merg să-l vad.

M-am dus la birou cu speranța că Ana va fi acolo, și mă va ruga sa îi duc lecțiile fiului ei, cat timp va fi internat. Asta ar fi ocazia mea perfect sa îl vizitez zilnic. Am încercat sa fac niște rezumate, dar nimic nu îmi reușea. Mi-am făcut de lucru prin toată editura, doar sa dau undeva peste Ana, dar nu era nicăieri. Dezamagita, m-am resemnat în cele din urma si mi-am luat lucrurile, apoi am plecat acasă. As putea merge totuși pana la spital, ce aveam de pierdut? Problema era ca sigur nu ar fi fost singur, dacă sunt părinți lui acolo sau Alexa, ce le spun? ca mi-a fost dor de Marcus? Proasta idee!

Am cautat sa fac ceva util restul zilei, dar nimic un mă ajută să îmi treacă starea de spirit melancolica și dezamagita. Am gătit niște peste cu legume la cuptor și mancam când telefonul meu suna, anunțând un sms. Am sărit ca arsa sa îl verific.

- Cred ca ai uitat de mine. Am vrut sa iti amintesc: sunt la spital și mă plictisesc, n-ai chef de o companie antipatica?

Mă amuza mesajul lui. Frumos mod de a-mi spune ca vrea sa merg pe la el. Dacă se plictisește, e singur. Merg!
Îmi trag adidași în picioare o geaca și îl anunț pe tata ca o sa lipsesc puțin.

Am mers pe jos pana la spital, în 25 de minute am ajuns. Bine ca nu era întuneric afara încă. Mi-a pulsata inima mai tare când am pășit pe hol spre camera lui. Am rărit pași și am mers mai încep pe cum mă apropiam. Parcă mă emoționam tot mai tare. Am privit pe geam și l-am văzut butonand telefonul. Avea o expresia de dezamăgire pe chip, era îmbrăcat cu un tricou negru și arata ca un demon ispititor printre lenjeriile albe. Pe celalat pat, vecinul de camera se pare ca dormea dus. Mi-am făcut curaj și am deschis usa fără sa bat. Când a ridicat ochi spre mine, un zâmbet în coltul gurii i-a apărut imediat.

- Hei! Ii spun în șoaptă.
- Hei, am crezut ca n-o sa vii.
- Am promis.
- Știu.

Mi-a făcut semn cu mana sa mă așez pe patul lui și s-a dat puțin mai încolo.

- Ești bine?
- Fizic, da. Psihic, nu mai suport sa stau închis aici.
- Vrei o escapada?
- As vrea, dar nu am cum. Piciorul nu mă lasă, sa alerg de asistentele ce m-ar vana la ieșire.

Rad ușor, inchipuindumi scena aceasta cu el șchiopătând.

- O sa treca repede, o sa vezi.
- 15 zile n-au cum sa atragă repede Bea. Mi-se par o veniscie, și mai trebuie sa împart camera tocmai cu Robin.
- Da ce are tipul asta? mi-se pare drăguț.

Doua cute i-au aprut pe frunte și maxilarul i-a ieșit în evidenta.

- Dacă chiar iti place, poți sa vii mâine sa îl vizitezi. Sigur s-ar bucura.
- O sa vin. Dacă și tot vei fi di tu aici.
- O sa fiu, dar sa mă ignori. Eu și el în aceiași formula nu se poate.
- Deci dacă ar fi prietenul meu, nu ai mai vorbi cu mine?
- Nu.
- De ce? Am eu vre-o vina pentru ca voi doi sunteți dușmani?
- Nu, dar nu vreau sa am de-a face cu cei din jurul lui și cu asta am incheiat. Gândește bine cu cine vrei sa fii prietena.

Am fost dezamagita de răspunsul lui. Am vrut sa aflu cata toleranta are la acest băiat, sa știu ce șanse are Alexa sa lege ceva între ea și Robin. Deocamdată șansele sunt 0.