Cei mai buni prieteni

Coșmarul continuă...

Următoarea zi a fost la fel de rău. La fel a fost toată săptămâna. Deja simţeam că nu mai rezist. Prietenii, prietenii mei, care cu doar o săptămână în urmă îmi spuneau că vor fi mereu alături de mine, erau toţi sub influenţa acelei tipe. Toţi se uitau la ea ca himnotizaţi. Și făceau tot ceea ce le spunea ea. Adică mă arătau cu degetul și începeau să șușotească de cum intram în clasă. Mă făceau să mă simt îngrozitor.
Ea trecea victorioasă pe lângă mine si îmi șoptea, fluturându-și părul vopsit într-o nuanţă prea stridentă de negru: Abia începutul, scumpa mea.
Eu mă prefăceam că nu o aud. Îmi păstram masca cu acel zâmbet fals ce parcă împietrise pe faţa mea, continuam să merg spre noul meu loc din ultima bancă, ignorând picioarele ce se străduiau să îmi pună piedică.
Gabi era total absent. Nu îmi punea piedică și nu se lua de mine ca ceilalţi, dar nici nu mă băga în seamă. I-am prins privirea pe mine de câteva ori, când credea că nu sunt atentă la el. Dar se înșela: eram mereu atentă la el, strigându-l din toată puterea, implorându-l să nu se mai poarte ca un idiot și să fie din nou ca înainte...dar toate astea înăuntrul meu. Și nu era posibil să mă audă, doar dacă nu cumva puteam comunica prin telepatie, ceea ce era foarte puţin probabil. Deși pot să jur că, uneori, când îl strigam cu disperare în adâncul sufletului meu, puteam vedea cum tresare.