Cei mai buni prieteni

De ce sunt atât de rele?!...

Înainte aveam o prietenă în clasă cu care mă înțelegeam destul de bine. Avea fel de fel de idei nebunești care ne făceau să râdem până ne durea burta. Îi plăcea moda, era frumoasă... Arăta perfect pe lângă mine. Pe mine nu m-a interesat niciodată aspectul. 

Gabi avea un cel mai bun prieten, tot un coleg de clasă. Era amuzant, isteț, blond ca și mine! Avea niște ochi superbi, căprui cu tente de auriu. Prima oară l-am văzut ca pe băiatul perfect. Mă înțelegeam super bine cu el, ca și cu toți ceilalți băieți de altfel. 

Adesea ieșeam gașca aceasta de 4. În scurt timp prietena mea mi-a spus că s-a îndrăgostit de Gabi. Nu pot să descriu cât am fost de fericită ( Atunci mie nu îmi plăcea de el. Îmi plăcea puțin de prietenul lui). Credeam că o să fie perfect... că o să ieșim la întâlniri în grup... Apoi ea s-a apropiat de el și am devenit geloasă. Stai ce? Nu pot să cred că am recunoscut...  

Nu mai știam ce să fac... Cu fiecare zi ce trecea petrecea cu ea din ce în ce mai mult timp... și cu mine din ce în ce mai puțin. Apoi diriginta, fără să vrea, a creat rândul vesel al clasei! Eu, Gabi și băiatul acela popular eram sufletul rândului. Am ajuns să mă trezesc înaintea ceasului, să fiu nerăbdătoare să ajung la școală... să fiu tristă când începea weekendul. Mdea... sunt un copil foarte ciudat. 

Gabi uitase de fata aia și stătea din nou numai cu mine. Iar ea a devenit geloasă... 

Și cum toate fetele mă urau... și-au făcut un plan. Băieții se jucau fotbal în sală. Fetele au vrut să joace handbal pe teren. Profu a zis că e o idee bună și uite așa m-am trezit obligată să stau pe teren cu fetele... Cum am ajuns pe teren, toate au început să se ia de mine. Fosta mea prietenă țipa la mine, mă făcea în toate felurile... Au începu să mă bată cu mingi. Au aruncat în mine până m-au doborât la pământ. Mă durea tot corpul și îmi venea să plâng. După ce a sunat clopoțelul, și-au luat ghiozdanele și au plecat, lăsându-mă în mijlocul terenului. Voiam să rămân acolo și să plâng până mor... dar m-am ridicat și m-am scuturat de praf. M-am sprijinit de peretele școlii, mi-am acoperit fața cu palmele și am început din nou să plâng, dând cu pumnul în perete. Nu erau lacrimi de durere, eram obișnuită cu durerea. Erau lacrimi de furie. Am simțit o mână caldă pe umăr și m-am întors. Gabi mă privea surprins. Au venit toți băieții să mă înveselească... M-am simțit atât de iubită... Le-am spus totul și au devenit nervoși. Toți spuneau că o să o bată rău pe fosta mea prietenă. Lui Gabi i-am spus și că îl place... El a zis că nu o să o placă în veci. Eram fericită. Eram rea... Dar merita, nu-i așa? 

Mă așteptam ca a doua zi să se întâmple ce îmi doream... Dar nu a fost așa. Țiganca aia, curva împuțită de care îi place lui Gabi s-a băgat pentru ea. Și toți au lăsat-o în pace... Pe bune acum, eu sunt singura care am curajul să o înfrunt? Se pare că da. Sunt singura care nu se teme de gașca ei de golani.

E normal să conducă mereu pițipoanca aia? E normal să facă toți ce vrea ea? E normal să fie ea șefa? E normal să aibă ea tot ce vrea?...

E normal să îmi fure totul?!