Cei mai buni prieteni

De ce fac asta?

Încet încet încep să am din nou prieteni. E uimitor ce pot face un strat de machiaj si un strat si mai gros de falsitate. Dar prietenii mei nu mai sunt băieţii cu care obișnuiam să ies. Sunt fetele zdrenţe-cu-două-feţe de care mă feream ca de ciumă. Dar acum mă poţi vedea printre ele, rezemată de ușa clasei, mestecând gumă și pălăvrăgind despre lucruri penibile cum ar fi săruturile, petrecerile și băieţi. Nu am habar despre lucrurile acestea. Dar abordez o atitudine atotștiutoare și încuvinţez regulat din cap, până ce clopoţelul mă salvează ca întotdeauna. Din fericire nimeni nu mă întreaba despre săruturile mele inexistente și despre petrecerile la care nu am fost.
Cel mai mult mă scot din sărite discuţiile despre Gabi, care tocmai a câștigat nu știu ce meci important cu echipa de fotbal și și-a cumpărat un telefon wow. Parcă iphone 6... Bleah.
- Hei... vreau să vorbim.
Gabi se materializează în faţa ochilor mei visători. Toate celelte fete mă privesc atent, cu o urmă de invidie ce plutește prin aer.
- Despre ce am putea noi vorbi? pufnesc.
Se uită la mine cu o privire plouată și pentru un moment pare trist. Aproape că îmi pare rău. Dar apoi spune:
-Ai dreptate. Noi doi nu mai avem de mult timp despre ce să vorbim. Nu? apoi pleacă fără să aștepte vreun răspuns.
Fug după el, îl prind de mână și îl rog să se întoarcă la mine. Îl strâng cu putere în braţe, dând drumul lacrimilor care curg de pe obrajii mei pe tricoul lui albastru, care miroase exact ca ultima oara când am plâns pe umărul lui: mentă proaspătă și ciocolată dulce, un parfum din altă viaţă.
Dar de fapt rămân ţeapănă în faţa ușii, urmărindu-l cum se îndepărtează. De ce fac asta? De ce îl îndepărtez când tot ce îmi doresc este să fie din nou lângă mine?